LAURENȚIU REBEGA, DESPRE BALCANI ALĂTURI DE UN VIP AMERICAN | ePitesti
Donaris 930 x 122

laurențiu rebega

LAURENȚIU REBEGA, DESPRE BALCANI ALĂTURI DE UN VIP AMERICAN

Laurențiu Rebega, despre Balcani alături de un VIP american. Europarlamentarul Laurențiu Rebega a organizat astăzi în Bruxelles conferința intitulată „Evitarea unor noi crize în Balcani”. L-a avut ca invitat pe dr. Theodore Roosevelt Malloch, profesor, autor și realizator de emisiuni tv din Statele Unite ale Americii, viitorul ambasador al SUA la Bruxelles. Un alt speaker în cadrul conferinței a fost jurnalistul român Roland Cătălin Pena.

Citiți și: RAPORTUL MCV, FĂCUT PRAF: “FOAME ÎN ROMÂNIA, PROFIT ÎN OCCIDENT!”

În discursul său, pe care îl redăm integral, Laurențiu Rebega a arătat motivele pentru care România ar putea și ar trebui să se implice mai activ în Balcani.

”Metafora consacrată la începutul secolului XX, și anume că „Balcanii sunt butoiul cu pulbere al Europei”, a devenit de mult un loc comun. Pentru Occident, această caracterizare a însemnat o amprentă negativă asupra întregii zone în toată istoria modernă. Termeni ca „balcanic” sau „balcanizare” sunt utilizați în sens peiorativ sau chiar alarmist. Oare merită statele și popoarele din zonă asemenea etichete? Realitatea este că puțină lume și-a dat silința să înțeleagă care sunt resorturile profunde ale problemelor din Balcani. Acum, din fericire, în fostele zone de conflict domnește un calm relativ. Dar tocmai acum este momentul pentru a încerca să facem pași înainte pentru consolidarea păcii și cooperării.

Citiți și: IPOTEZĂ SUMBRĂ: ROMÂNIA, “FURATĂ” LA BRUXELLES?

Intervenția mea de astăzi are și câteva elemente sumare de analiză a problemelor politice și geopolitice din Balcani, dar este mai mult o încercare de a evidenția câteva căi de depășire a blocajelor și de relansare a dialogului. Aș fi fericit să pot sublinia rolul pozitiv pe careîl poate juca România și capacitatea țării noastre de a se implica pentru întărirea încrederii între statele și comunitățile din zonă, în așa fel încât regiunea noastră să nu mai fie asociată cu un focar de tensiuni și conflicte inexplicabile pentru civilizația secolului XXI.

Peninsula Balcanică este descrisă, geografic, ca una dintre cele trei peninsule sudice ale Europei care sunt înconjurate de mările din bazinul mediteranean. Față de Peninsula Iberică sau de cea Italică, în cazul Peninsulei Balcanice este foarte dificil să se traseze o limită nordică, un istm, care să o separe de restul continentului. Strict geografic, porțiunea cea mai îngustă între Marea Neagră și Marea Adriatică ar fi pe linia care leagă Golful Skoder din Albania, de Golful Burgas din Bulgaria. După cum se vede, o asemenea delimitare este insuficientă. Spațiul balcanic se întinde dincolo de această linie, atât spre nord, cât și spre vest. O altă delimitare, maximală de această dată, este dată de linia care unește Golful Trieste de Golful Odessa. În primul caz, Bosnia, Serbia și chiar Kosovo nu sunt nu sunt „balcanice”. În al doilea, „balcanismul” poate fi folosit ca etichetă și pentru Transnistria sau Găgăuzia.

Prin urmare, când se vorbește despre „spațiul balcanic”, se are în vedere combinația formată din spațiul geografic propriu-zis și statele care ocupă acest spațiu. Definiția Balcanilor în epoca modernă a fost, deci, în primul rând o definiție politică și subiectivă, încluzând statele din zonă, și apoi o definiție geopolitică, la fel de subiectivă, în care s-au reflectat interesele marilor puteri și felul în care au fost construite alianțele și liniile de front între acestea.

De exemplu, în perioada interbelică și după aceea, până la sfârșitul Războiului Rece, se considera că fac parte din Peninsula Balcanică Grecia, Turcia, Bulgaria, Albania și Iugoslavia. „Compoziția” nu mulțumea pe toată lumea. Mai multe puteri occidentale (inclusiv Germania) considerau că și România face parte din Balcani, în timp ce partea nord-vestică a Iugoslaviei, catolică, ieșea de sub această delimitare. România, mai precis clasa politică românească, a respins întotdeauna ideea că ar fi o parte componentă a Balcanilor. Aceste dispute au părut multora insignifiante, dar semnificația lor este profund geopolitică. A discuta despre „Balcani” ca despre o zonă problemă implică ideea că acea zonă are nevoie de o intervenție externă. În acest fel, ajunge să conteze foarte mult dacă o anumită entitate este considerată sau nu ca făcând parte din zona cu probleme. Mai nou, după intervenția NATO în Kosovo, din 1999, s-a pus în circulație termenul „Balcanii de Vest”. Se făcea, la acea vreme, o distincție între țările stabile, care se angajaseră hotărât pe calea integrării euro-atlantice, adică România și Bulgaria, și fragmentele rezultate din fosta Iugoslavie, în care tensiunile erau foarte mari.

Aparent, la începutul anilor ‘90, întreaga regiune fostă comunistă a Balcanilor, inclusiv România, părea să fie răvășită de recrudescența conflictelor etnice și confesionale. În România și Bulgaria apăruseră tensiuni între majoritate și minoritatea maghiară, respectiv turcă. În fosta Iugoslavie, disputele interetnice au alunecat rapid într-un război sângeros și murdar care s-a mutat din Croația în Bosnia și Herțegovina și apoi în Kosovo. Între Grecia și Macedonia a apărut disputa privind denumirea și însemnele celei din urmă. Tensiuni mai mici s-au înregistrat și între Grecia și Albania, Grecia și Turcia sau Albania și Macedonia.

Dacă privim retrospectiv, toate aceste conflicte din deceniul 10 au fost mai întâi restrânse și apoi aplanate, nu însă fără intervenția unor forțe externe, mai întâi ale NATO și apoi ale ONU. Aparent, a existat un incendiu care mai întâi a fost izolat și apoi a fost stins.

Nu trebuie să ne facem, însă, iluzii. Pacea actuală este păzită de militari străini, iar resentimentele acumulate sunt cu atât mai mari cu cât intervențiile externe au favorizat una sau alta din părțile aflate în conflict. Între multe dintre situațiile bilaterale nu putem vorbi doar despre neîncredere, ci de-a dreptul despre aversiune. Mai mult, starea de război sau de conflict mocnit  a distrus mare parte din viața economică, a blocat căile de comerț, și a împins întreaga regiune în sărăcie, corupție și tribalism. E drept, țările care au reușit să adere la UE au scăpat din acest vârtej. Dar vecinătatea cu Balcanii de Vest afectează, indirect, și România, Bulgaria, Grecia sau Croația. Interesul unei detensionări și al unei dezvoltări durabile a zonei este, deci, unanim.

Peninsula Balcanică este, în ansamblu, una dintre cele mai frumoase părți ale Europei. Întâlnim, aici, priveliști montane spectaculoase, țărmuri cu plaje însorite, câmpii roditoare, râuri și lacuri limpezi, într-un cuvânt, un tărâm binecuvântat. Bogățiile Balcanilor, de la cele ale subsolului, până la monumentele și vestigiile culturale, sunt, și ele, extraordinare. Oamenii de aici sunt veseli și ospitalieri, harnici și gospodari, mândri și inventivi.

De ce, atunci, istoria acestei regiuni a fost atât de marcată de războaie, năvăliri, masacre și intoleranță? Un prim răspuns ni-l dă tot geografia. În capătul de est al Peninsulei Balcanice există o fâșie de apă de doar 800 de metri lățime, care separă Europa de Asia. Împortanța strategică a strâmtorilor Bosfor și Dardanele este extraordinară și le situează printre cele mai importante puncte de acest nivel din întreaga lume. Aici se intersectează calea terestră care leagă Europa de Orientul Apropiat și calea maritimă care leagă nordul și estul Europei de Mediterana. Lupta pentru stăpânirea acestui punct și-a pus amprenta asupra întregului destin al Peninsulei Balcanice.

Care sunt, foarte pe scurt, rădăcinile focarelor de conflict din Balcani? Iarăși, un prim răspuns îl dă tot geografia. Relieful este foarte accidentat și, în afară de câteva mari axe de transport, cele mai multe drumuri străbat cu greu trecători dificile din munți. Acest cadru natural a făcut ca de multe ori în istorie puterea dominantă să stăpânească efectiv doar marile drumuri și câteva puncte de trecere. Zone întinse au rămas, multă vreme, enclave greu accesibile, în care populația locală avea un contact slab cu instituțiile administrative ale puterii de jure.

De exemplu, este interesant de observat că, deși regiunea a fost ocupată de Imperiul Roman timp de peste cinci secole, până la primele invazii ale popoarelor migratoare, latinitatea s-a păstrat doar în comunitățile izolate ale aromânilor din Munții Pindului. În rest, aici au rezistat popoare și limbi pre-latine (grecii și albanezii) sau populația s-a slavizat ca urmare a slăbirii puterii Imperiului Bizantin.

În secolul XIII, când turcii au intrat în Peninsula Balcanică, aici exista deja o fragmentare comunitară și etnică majoră. În aceste condiții, Imperiul Otoman și-a exercitat stăpânirea prin instituția millet-ului. Pe scurt, acest sistem  lăsa în pace comunitățile, cu limba, religia și obiceiurile lor, cu condiția plății haraciului. Un asemenea sistem nu era de natură să omogenizeze populația sau să intensifice contactele între comunități. Singura schimbare socială majoră adusă de Imperiul Otoman a fost convertirea la islam a unor comunități, această convertire permițând locuitorilor să se angajeze în armata sau în administrația otomană și făcând ca respectivele comunități să plătească un impozit mai mic. În esență, Imperiul Otoman nu a făcut decât să mărească diferențele între comunități și să mențină izolarea acestora.

Dar în interiorul comunităților s-au păstrat, din generație, în generație, amintirile luptelor pentru independență și ale unor eroi legendari. Spre deosebire de Occident, unde folclorul sau literatura cultă au modelat preponderent un ideal feudal și aristocratic al independenței, în Peninsula Balcanică, încă din Evul Mediu Timpuriu, acest model a fost cu precădere etnic și confesional. În timp ce în Occident construcția statelor și națiunilor s-a făcut de sus în jos (de la rege către supuși), iar centralizarea statală a uniformizat limba și obiceiurile, în Balcani statele s-au constituit de jos în sus, plecând de la comunitățile etnice mai puternice, care au luptat în primul rând pentru legitimarea setului identitar: neam, limbă, credință. O asemenea diferențiere a făcut ca, în modernitatea timpurie (1800-1880), tensiunile etno-confesionale și determinarea etnică a orientării politice să fie mult mai acute decât în Occident.

Imperiul Otoman a deținut un teritoriu semnificativ în Balcani, până în 1912, la Primul Război Balcanic. Bulgaria, Serbia și Grecia au profitat de criza deosebit de profundă în care se afla Turcia și în războiul din 1912 au ocupat cea mai mare parte a teritoriului care rămăsese în stapânire otomană. După numai un an, însă, disputele privind împărțirea acestui teritoriu au dus la Al Doilea Război Balcanic, în care Turcia, Grecia și Serbia au luptat împotriva Bulgariei. În acest război a intervenit și România. Peste încă un an, în 1914, a izbucnit Primul Război Mondial. La sfârșitul acestuia, s-a constituit Iugoslavia, o entitate care a moștenit toate focarele de conflict și nemulțumirile rămase din perioada otomană, din perioada războaielor balcanice, dar și din teritoriile care aparținuseră Imperiului Austro-Ungar.

Cel de Al Doilea Război Mondial avea să activeze, din nou, aceste conflicte. Iugoslavia de după război, cu toate că a avut o poziție internațională specială, nu a reușit decât să înghețe animozitățile etnice și/sau confesionale. Apoi, sfârșitul Războiului Rece și prăbușirea regimurilor comuniste a aprins, din nou, resentimente devenite istorice.

După cum se vede, am evitat, în prezentarea de mai sus, amănunte și incriminări.  Pentru demersul nostru, interesează mai puțin trecutul, cât prezentul și viitorul. Am subliniat factorii istorici doar pentru a scoate în evidență că situația de astăzi este departe de a fi o soluție pe temen lung. Avem de-a face, și aici, cu conflicte înghețate. Să ne aducem aminte că intervenția externă în Bosnia-Herțegovina sau în Kosovo au avut loc după ce mass-media au relatat despre episoade barbare și sângeroase care au șocat opinia publică internațională. La acel moment, alternativa comunității internaționale a fost relativ simplă: îi lăsăm să se omoare între ei, sau intervenim și îi despărțim? În fața acestei alternative, răspunsul era de la sine înțeles. Acum, când au trecut aproape 20 de ani de la ultimul război manifest, dilema este mult greu de rezolvat: continuăm să ținem conflictele sub preș, sau încercăm o rezolvare durabilă a lor?

După cum am văzut, perioada comunistă, de peste 40 de ani, din fosta Iugoslavie, nu a dus la uitarea resentimentelor. Și trebuie să ne amintim că, în această perioadă, Iugoslavia a fost un stat stabil, dinamic și prosper, în care s-a investit mult pentru o educație interetnică pozitivă. Cred, deci, că ignorarea potențialului de conflict din Balcanii de Vest nu va duce la aplanarea conflictelor, ci va rămâne o bombă ascunsă, indiferent de ceea va fi prezentat, superficial, restului lumii.

Singura soluție realistă de perspectivă pentru o pace durabilă în Balcani rămâne abordarea curajoasă a disputelor și deschiderea unui dialog sincer între toate părțile interesate.

Dar această soluție necesită două precondiții. Prima este ca procesul să fie inițiat de jos în sus. Este o condiție greu de realizat, pentru că tendința de rezolvare a conflictelor, de-a lungul întregii istorii, a fost ca liderii să fie cei care să decidă. Este momentul unei revoluții în democrație, în sensul de a da o putere reală celor care se află, de fapt, în miezul conflictului. Orice fel de soluție care vine de sus în jos va genera nemulțumiri. În schimb, dacă oamenii trebuie să aleagă, chiar dacă procesul durează mai mult, se ajunge la eliminarea cauzelor profunde ale disputelor.

A doua precondiție este, într-un fel, un corolar al celei dintâi. Peninsula Balcanică și multe alte locuri ale lumii au fost și sunt obiecte de interes pentru marile puteri. Cele două războaie mondiale, dar și perioada care a urmat, au arătat că intervenția marilor puteri în chestiuni locale, în loc să rezolve problemele, a generat crize și războaie de lungă durată. Este firesc ca marile puteri să aibă interese și să le urmărească în diverse zone strategice ale lumii. Dar este profund imoral ca aceste interese să fie satisfăcute cu prețul unor războaie sângeroase purtate prin intermediul unor terți. Marile puteri ar trebui să recunoască faptul că, pe termen lung, stimularea unor tensiuni în diverse zone ale lumii le aduce mari dezavantaje.

Desigur că aceste două precondiții pot părea idealiste. Dar nu mai demult de acum două secole ideea de votului universal era considerată o naivitate. Reclădirea încrederii și bunăvoinței între comunități dușmane seamănă cu o operație de micro-chirurgie: instrumentele folosite trebuie să fie calibrate la dimensiunea la care să nu lezeze suplimentar și să permită refacerea țesutului, în mod natural. Pe de altă parte, reținerea de care trebuie să dea dovadă marile puteri ar fi în avantajul tuturor părților.

Ce poate să facă România sau celelalte țări stabile din zonă pentru a sprijini această operație de detensionare? În primul rând, să nu ignore aceste tensiuni. Din păcate, noi, statele mici, am preferat, de fiecare dată, să-i lăsăm pe „cei mari” să intervină. Ideea care a prevalat a fost că „cei mari” au o putere de a rezolva conflictul care nouă ne lipsește. Argumentul este corect, dar aționamentul este parțial greșit. „Cei mari” pot și trebuie să își folosească puterea economică pentru a rezolva conflictul. Dar cei mari se află, de cele mai multe ori, în necunoștință de cauză față de problemele locale și tind să trateze totul fără răbdare și la modul statistic.

În acest moment, marea problemă a Balcanilor este sărăcia. Este o problemă care afectează nu numai Balcanii die Vest, ci și țările din UE, România, Bulgaria, Croația și chiar Grecia, unde există un decalarj greu suportabil față de media europeană. Nu este vorba, însă, de o sărăcie pur și simplu, ci despre o sărăcie accentuată psihologic de amintirea unei perioade de relativă prosperitate, de dinainte de conflictele anilor ‘90. Vreau să subliniez că sărăcia și atitudinea față de politic sunt elemente puternic condiționate subiectiv. Nu e totuna dacă azi ești sărac, dar mai bogat decât ieri, sau astăzi ești mai sărac decât ai fost ieri. Problema în Balcani nu este doar sărăcia, ci, mai ales, sărăcirea. Iar pentru sărăcire oamenii caută cauze și responsabili. Înainte de 1990, România, Bulgaria și Iugoslavia aveau o situație economică stabilă, în care indivizii își imaginau un viitor economic predictibil. Țările aveau o piață internă funcțională, chiar dacă era distorsionată de sistemul de comandă comunistă. Mai mult, între țările balcanice (mai puțin Albania) comerțul bilateral era consistent și pe un trend ascendent.  Șomajul era scăzut, iar acest fapt genera stabilitate socială, chiar dacă salariile erau mici. Prăbușirea comunismului a dus la dereglări economice bruște și importante, iar acestea au fost, la rândul lor, factorul care a scos la iveală tensiunile interetnice. În acest  moment, în țările din fosta Iugoslavie (mai puțin Slovenia și Croația) piața internă este prăbușită, investițiile sunt minime, șomajul este foarte ridicat, și cea mai mare parte a forței de muncă tinere încearcă să ajungă în Occident.  Din acest punct de vedere, chiar înainte de a relansa încrederea inter-comunitară, este nevoie ca în zonă să fie făcute investiții, să fie create locuri de muncă, și să fie relansate piața și legăturile economice. Pentru a o negociere să poată duce la un rezultat durabil, cei care se așează la masă trebuie să fie sătui!

În paralel cu efortul de inițiere a dezvoltării economice, trebuie consolidat cadrul de asistență regională. Recent, a avut  loc o întâlnire, la Varna, între premierii României, Bulgariei, Greciei și Serbiei. Încă nu știm care vor fi rezultatele concrete, dar acest tip de inițiativă politică este, cred, esențial pentru viitorul regiunii. Trebuie intensificate aceste întâlniri la nivel înalt, dar și la nivel de experți, între statele din zonă, pentru a fi refăcută o piață balcanică pentru care există o puternică complementaritate între economii. După prăbușirea comunismului, de exemplu, România și Bulgaria și-au orientat deciziile economice aproape exclusiv în direcția Uniunii Europene, „uitând” cât de benefic poate fi comerțul bilateral. Din fericire, se pare că în prezent există o reorientare către întărirea legăturilor comerciale între statele din Balcani. Acest lucru este important inclusiv pentru îmbunătățirea poziției țărilor noastre față de nucleul dur al Uniunii Europene.

Nu sunt un adept al autismului economic și este evident că Balcanii au nevoie de investiții occidentale. Dar țările noastre pot și trebuie să-și depășească condiția de „remorci” ale Europei sau de „backyard” al uneia sau alteia dintre puterile occidentale. Este foarte discutat, și mai ales criticat, grupul de la Vișegrad. Foarte mulți comentatori îl consideră a amenințare la adresa Europei. În special cercurile euroforice neoliberale se înverșunează să critice încăpățânarea Budapestei sau Varșoviei de a se opune unor decizii de la Bruxelles. Nu are importanță, aici, tematica divergențelor între Vișegrad și Bruxelles. Vreau să subliniez doar că o poziție comună a unor țări, chiar mai mici sau mai slabe, este de natură să îi aducă pe cei puternici la realitate și să-i determine să negocieze.

Repet, semnalul dat de Reuninea de la Varna trebuie continuat și amplificat. Nu trebuie să așteptăm ca marile puteri să vină și să facă ordine în propria noastră ogradă, pentru că așa ceva nu se va întâmpla niciodată. Trebuie să ne consultăm, desigur, cu toate părțile care au interese în zonă, dar trebuie să ne impunem punctul de vedere pentru că noi cumoaștem cel mai bine situația de aici.

În fine, vreau să spun câteva cuvinte despre România și politicienii români. Țara noastră a avut o bună tradiție în diplomație. O tradiție caracterizată de tact, inițiativă și modestie. Eu cred că aceste lucruri ne pot ajuta să devenim un factor activ în dezvoltarea durabilă a Balcanilor.

Nu vrem și trebuie să ne ferim să devenim un Big Brother în zonă. Trebuie să pornim de la ideea că detensionarea și dezvoltarea este în folosul nostru, al tuturor. Ideea unei unități balcanice pare, acum o utopie, dar ea se bazează pe un fond cultural comun. O unitate balcanică nu ar fi contradictorie nici cu Uniunea Europeană și nici cu alte formule de cooperare internațională, cum este Grupul de la Vișegrad. O unitate balcanică ar deține o poziție strategică excepțională și ar beneficia de resurse umane și materiale deosebite.  O unitate balcanică ar lega centrul continentului de Asia Mică și Orient și zona Adriaticii de Marea Neagră și, mai departe de Caucaz și Drumul mătăsii. Nu trebuie să ne temem de viziuni, pentru că viziunile schimbă lumea!

În România, în mod excepțional, trăiesc comunități ale tuturor popoarelor din Balcani. Mai mult, acestea au organzații politice recunoscute și reprezentate în Parlament. Chiar dacă și în România se mai fac auzite unele glasuri naționaliste excesive, țara noastră este un loc al unui real dialog interetnic și inter-confesional.  Cred că de aici trebuie să plecăm într-un demers de creare a unității balcanice”, a spus europarlamentarul Laurențiu Rebega în cadrul conferinței de astăzi de la Bruxelles.

Parlamentul European nu este responsabil pentru conținutul acestui articol. Articolul este subvenționat din bugetul 400 al Grupului ENL.

Nisan 555×222
Jupiter 570×90

Dacă vrei publicitate pe ePitesti.ro sună la 0733 797 066 sau trimite un email la redactie@epitesti.ro

Trimite-ne știrea ta pe whatsapp la
0733 797 066