263×587.jpg La COCOS

Curierul de est – Dialog Norman Manea cu Edward Kanterian

curieruldeest.dialogcuedwardkanterian-3898

Astăzi dimineaţa de 7 aprilie 2012 am reuşit să termin a doua carte a lui Norman Manea, de această dată un dialog cu un tânăr profesor la Oxford, Edward Kanterian un armeano-german, născut şi crescut în România, la Bucureşti şi Târgu Jiu.  Dialogul a fost în româneşte, limbă maternă pentru amândoi!

930 x122 grota rece
Posada Curtea de Arges 555×222

Kanterian îl admira pe Eliade şi a citit Felix Culpa, articolul lui Norman Manea din The New Republic despre tinereţea legionară a lui Mircea Eliade. Şi aşa au ajuns să corespondeze şi să schimbe opinii. Cartea este rezultatul acestor convorbiri, întrebările lui Kanterian şi răspunsurile lui Manea.

Cartea are trei părţi distincte: prima constituită din schimb de scrisori şi e-mailuri între 1999 şi 2001, dar extinsă spre războaiele din Afganistan şi Irak, parte a doua este rezultatul unei convorbiri faţă în faţă în martie 2007 şi partea a treia şi ultima din discuţii în perioada ianuarie 2010.

Cartea este aproape în exclusivitate a lui Manea, Kanterian se limitează să pună întrebări scurte şi nu extinse sau să facă şi comentarii.

Având în casă şi Istoria critică a lui Nicolae Manolescu am aflat şi opinia acestuia despre Norman Manea.

În prima parte care este concomitentă cu cartea sa Întoarcerea huliganului, am regăsit opiniile lui Manea din cartea menţionată. Parcă în acest dialog Norman Manea este şi mai vehement. Obsesia sa este antisemitismul românesc. Aici Manea sapă mai adânc în istoria românilor şi descoperă precursori în antisemitismul românilor în declaraţiile clasicului Alecsandri, fie vorba între noi şi el cu oarece ascendenţe evreieşti. Nu scapă aproape nimeni din clasificarea negativă, evident în special Eminescu! Este evidentă pe de altă partea fervoarea anti-evreiască a poetului. Norman Manea judecă prin prisma de azi chestiuni petrecute în secolul al XIX. Mă miră că nu-l citează între anti-semiţi pe Caragiale. Probabil că acesta scapă ţinând cont de originea alogenă mărturisită şi ironizată de Caragiale. Manea uită de obsesia lui Caţavencu pentru faliţi, menţionând dramatic că-n Iaşi: toţi faliţii sunt jidani!!!!!

Manea uită că pe fondul naşterii sionismului vienez, evreii loiali dublei monarhii erau adversarii declaraţi emancipării românilor din Transilvania, aceşti români sprijiniţi în schimb de faimosul primar Lueger, mare antisemit, autorul peisajului arhitectonic al Vienei clasice! Antisemitismul era o chestiune complet diferită în România interbelică şi în Europa acelor ani faţă de cum este perceput acest sentiment azi.

Norman Manea a deschis discuţia despre trecutul deocheat al lui Mircea Eliade, oricum trebuia cineva să facă acest lucru şi după cum menţionează s-au dedicat biografii amănunţite şi obiective  precum cea scrisă de Florin Ţurcanu. La Norman Manea aceasta devine o obsesie bolnavă detectând la cine trebuie şi cine nu antisemitism. Aşa cad sub incidenţa acestei acuze Nicolae Manolescu şi Gabriel Liiceanu.

930 x122 grota rece
555×222 grota rece

Are şi preferaţi în cultura română. Îl preferă pe Cioran probabil pentru vorbele lui grele adresate românilor. Pe Goma, autor al Săptămânii roşii în care acuză pe evreii basarabeni  pentru abuzurile împotriva armatei române  şi pentru participarea la deportarea românilor în Siberia nu-l acuză de antisemitism. De fapt multe lucruri îi apropie pe cei doi, literatura lor este de natură confesivă, ambii acuză pe români de diferite păcate, ambii au reuşit să creeze animozităţi accentuate cu literaţii în perioada postcomunistă. Goma a pierdut prestigiul său de Soljeniţîn român şi promovarea de care beneficia de influentul exil parizian.

Norman Manea repetă o acuză josnică cu nimic dovedită la adresa unui om de mare calitate. Faptul că Steinhardt s-ar fi convertit la ortodoxie din admiraţie pentru legionari! Am citit Jurnalul Fericirii şi nu am găsit nicăieri ceva ca să învedereze această acuză. Dimpotrivă! Steinhardt a decis prin voinţă proprie să intre în puşcăria comunistă, în loc să devină un acuzator în procesul   împotriva lui Constantin Noica. Cărţile lui Steinhardt sunt dovezi de solidaritate intelectuală împotriva dictaturii comuniste.

O altă acuză josnică este faptul că Noica ar fi colaborat cu securitatea. Ori Norman Manea se face că nu ştie că securitatea colabora cu cine voia ea fie că voiai sau nu să colaborezi. Adică te lua la întrebări când le venea securiştilor la mână. Ceea ce este adevărat că oficialităţile comuniste l-au folosit pe Noica drept agent de influenţă în exilul anticomunist. Din patriotism  Noica accepta să laude România sub dictatură comunistă, recunoscând acest lucru prietenilor din exilul parizian. Ori acest lucru este cu totul altceva decât colaboraţionism cu securitatea.

Cel mai mare război îl are cu Manolescu pentru că acesta i-a negat vreo valoare literară. Cu toate acestea Manolescu  îl include, cum am spus,  la confesivi, eu unul mirându-mă că l-a amintit, uitând să comenteze literatura altor scriitori mai importanţi.

În discuţia din 2007 Norman Manea devine mai relaxat. Luase deja importantul premiu francez Medicis pentru literatură străină şi fusese decorat de preşedintele Băsescu. El laudă pe criticii români care-l apreciază şi scriu despre literatura sa, laudă revistele Observator cultural şi 22 care i-au publicat opiniile şi l-au recenzat pozitiv.  A început să aibă o părere mai bună de spre România şi despre români.  mai ales că ne aflăm după concluziile Comisiei Wiesel care pune în lumină contribuţia negativă a României la Holocaust şi după Comisia Tismăneanu care condamnă comunismul din România.

Opinia mea după lectura a nu mai puţin de 3 cărţi aparţinând lui Norman Manea este că acesta beneficiază de o extraordinară acţiune de public relations. Are amiciţii cu mari scriitori americani Philip Roth şi mai ales Saul Bellow. De acesta îl reuneşte un anume resentiment la adresa românilor, din varii motive. Este bine situat în cercuri influente culturale internaţionale din Italia, Franţa şi Germania. El este considerat scriitorul Holocaustului românesc, din motivul deportării sale în Transnistria, cu toate că mărturia sa este limitată. Era un copil de 5 ani când ajunge acolo şi revine în ţară la 9 ani. Mărturiile sale au ca sursă familia, părinţii reuşind să supravieţuiască, doar bunicii pier în această teribilă tragedie. Viaţa în comunism este cea normală nu este marcată de vreo tragedie precum acea a lui Goma, Steinhardt, sau zguduitoarea mărturie a lui Ion Ioanid Închisoarea noastră cea de toate zilele, ce descrie în amănunt sistemul concentraţionar din România comunistă.

O mărturie asupra situaţiei evreilor în România interbelică şi din vremea dictaturii antonesciene este cea a lui Mihai Sebastian în Jurnalul său.  Şi în cartea de faţă Norman Manea face tot ce este posibil ca să se strecoare în apropierea acestui scriitor exemplar. Deosebirea este că Sebastian trăieşte drama rinocerizării prietenilor săi al vexaţiunilor pe care evreii le-au suportat din partea dictaturii din România acolo unde nu s-a petrecut dramatica deportare transnistreană. Cum la fel Norman Manea încearcă să găsească similitudini cu destinul altui mare de limbă germană Paul Celan cu care împarte originea bucovineană. Comentează favorabil Nobelul Herthei Muller lăudându-se cu conexiunile germane ale scriitorilor emigraţi din România.

[930x122px]Campanie-vânzări-Ursuleți_epitesti
555×222 grota rece

Pentru că, după opinia mea,  valoarea literaturii lui Norman Manea este mult exagerată, acesta beneficiind mult după relaţiile pe care le are în cercuri culturale influente. El rămâne un putativ nobelizabil fără ca cest lucru să aibă un impact de prestigiu în literatura română. Norman Manea este un exemplu de extraordinară promovare internaţională pe lângă care un scriitor român cu adevărat de mare valoare precum Mircea Cărtărescu pare obscurizat.

fngcimm BANNER 570×90
Eurial 263×587