Literare şi nu numai

Am citit astăzi în revista România Literară o replică a lui Dumitru Popescu dată unei analize a memoriilor sale, făcută de Vladimir Tismăneanu. Am citi cu atenţie replica şi opinia mea este că … Tismăneanu are dreptate!

Dumitru Popescu, zis şi Dumnezeu, a fost zbirul culturii româneşti din vremea lui Nicu Ceaşcă, sau cum îl pupau în cur activiştii de genul memorialistului: „Geniul Carpaţilor”. De fapt ce face Dumitru Popescu? Îi corectează anumite inconsistenţe privind funcţiile lui în acea vreme. El spune că n-a fost niciodată ţarul propagandei, ăla a fost Răutu, înlocuit de Popescu Dumnezeu! Şi Alexandru Matei analizează în Dilema pe cel care a fost zbirul culturii româneşti şi care, în replică, încearcă să facă din Ceauşescu un naţionalist mânat de sentimente curate care dorea să redea demnitatea călcată în picioare de mancurtizarea produsă de îndoctrinarea bolşevico-stalinistă din obsedantul deceniu. Popescu Dumnezeu este suficient de şiret să replice inexactităţile unuia care era pui de bolşevic, tatăl lui Tismăneanu fiind la rândul lui ilegalist şi mahăr ideologic. Şi că era străin de idealurile noastre naţionale. Nu dau doi bani pe opiniile unuia supranumit Dumnezeu, care dirija, precizând, doar … presa, radioul şi televiziunea, adică cele mai mizerabile media care făceau cultul personalităţii unui individ care dispreţuia pe concetăţeni, trăind paranoia unui geniu care a binecuvântat biata noastră ţară şi a săi compatrioţi.

Un individ congener cu Nichita Stănescu, coleg la Şcoala de Literatură Mihai Eminescu (aia care ţinea loc de Facultatea de Litere!) îşi aminteşte că era prieten cu marele şi magnanimul poet. Am şi nişte confirmări că era aşa de dulce că scria poezii pentru oricine îi cerea. Şi toate poeziile lui erau deosebite, extraordinare, chiar dacă Manolescu se îndoia asupra ultimelor volume ale lui Nichita Stănescu! Iată că acel putativ prieten îşi aduce aminte de o întâmplare cu Nichita Stănescu, când Nichita era oale şi ulcele deja de doi ani!

Se aminteşte prin România Literară de un scriitor uitat, un pic mai mare ca vârstă decât mine, dar pe care l-am citit în acea vreme: Alexandru Monciu-Sudinski, devenit între timp subiect de doctorat! Cărţile lui aveau un umor nebun, erau un fel de interviuri cu diverşi eroi ai muncii socialiste şi progenituri ale acestora. Era un interviu un elev care povestea cum se lupta Mihai Viteazu cu turcii… prin mlaştini! Erau nişte bucăţi literare care puteau să fie foarte bine să fie puse sub semnul lui Caragiale, cel din  alegaţia lui Belu Silber ca la noi comunismul stă sub semnificaţiile lui Stalin şi Caragiale.

Şi că venii vorba de stupiditatea comunismului românesc, Andrei Pleşu republică în Dilema veche un eseu dedicat nenorocirii trăite de noi în România. El accentuează gugumănia, imbecilitatea, prostia şi cretinia manifestă acestui sistem, amintind şi de celebra zisă a lui Silber. Eu în calitate de congener cu simpaticul eseist aş fi un pic mai prudent. De ce? Pentru simplul fapt că în anii ’50 eram cam cruzi să urmărim cum era comunismul la noi. Atunci comunismul stătea sub pecetea lui Stalin şi cam şi a lui Hitler!

Am citit despre plenara Uniunii Scriitorilor din 1952. Atmosfera relatată era sinistră, acolo după o vagă autocritică se făcea turnătorie publică împotriva altor colegi scriitori. Şi dacă securitatea lua în serios turnătoria se intra în puşcărie la exterminare! Pentru că Fenomenul Piteşti a avut loc în România, pentru că Ion Ioanid, Paul Goma şi N. Steinhardt au mărturii scrise despre sistemul de exterminare a elitelor româneşti în puşcăriile comuniste. Şi lucrurile astea nu stăteau nicidecum sub semnul lui Caragiale! Silber se verifică în notă tragicomică în vremurile lui Ceaşcă patriotu’, prin anii ’70!