După cum se vede această carte este rodul unui dialog între autor şi Leon Volovici, purtat la intervale diferite de timp şi în epoci diferite.
Este a patra carte de Norman Manea pe care o citesc. Probabil că era mai bine ca această carte să o fi citit înainte de celelalte.
Primul dialog între cei doi scriitori are loc pe parcursul anului 1982. De fapt, răspunsurile lui Manea la întrebările lui Volovici sunt ale unui intelectual opresat de dictatura comunistă cu nuanţele de neuitat ale ceauşismului naţional. Şi n-am absolut nimic de remarcat sau obiectat pentru că şi eu şi majoritatea intelectualilor români ar fi avut reacţii similare.
Leon Volovici este interesat de o caracteristică a lui Manea anume identitate iudaică. De fapt această identitate a fost o problemă centrală a studiilor lui Volovici şi după emigrarea acestuia în Israel în anul 1984.
Este interesant că pentru Norman Manea nu era extrem de importantă această identitate, cu toate că la resurecţia unui antisemitism virulent promovat de Săptămâna, oficina securităţii culturale, scriitorul are o reacţie publicată în revista Familia care declanşează violente articole din aceeaşi parte a aceloraşi promotori ai protocronismului.
Sunt interesante povestirile despre viaţa comunităţii evreieşti din Bucovina interbelică. Este descris un episod cu iz caragialian privind disputa a două facţiuni rivale din această comunitate trăitoare la Suceava. Manea subliniază că evreii Bucovinei austriece erau vorbitori de germană, fapt care a produs pe unul din cei mai mari poeţi de limbă germană, adică pe Paul Celan. Aceştia vorbeau germana faţă de idişul folosit de evreii din Vechiul Regat. Totuşi pentru Norman Manea limba sa rămâne româna, vorbită curent în familie, idişul fiind rar folosit şi în teribila deportare din Transnistria. Copilul Manea învaţă şi prima clasă în această zonă şi ştia limba rusă mai bine decât profesorul de această limbă pe care-l va avea la Suceava.
La fel de interesante sunt opiniile despre şef rabinul Moses Rosen, reuniunile de la comunitatea evreiască organizate de rabin cu invitaţi scriitorii regimului comunist, precum Paul Anghel sau Adrian Păunescu. Manea comite o răutate faţă de acesta. Dacă in porţiunea din 1982 îl lăuda pentru reacţia la măgăriile lui Ilie Purcaru, jurnalist de trista amintire cu izbucniri antisemite, nu pierde ocazia să blameze un articol al lui Păunescu care îl bănuia ca antisemit in 2006!
Norman Manea se considera esenţial scriitor român. Este chiar interesantă relatarea privind prima lui călătorie în Israel în 1976 unde trăiau multe din rudele sale. Mama sa şi-a dorit să plece acolo dar moare în România după exilarea fiului şi doar tatăl scriitorului emigrează după decesul soţiei. Manea descrie o scenă lămuritoare în care o prietenă insistă ca el să emigreze chiar dacă asta ar fi însemnat să renunţe la vocaţia de scriitor, lucru întâmplat acestei prietene. Norman Manea dorea să rămână scriitor.
În toate conversaţiile produse prin scrisori către Volovici Manea se afirmă ca un scriitor revoltat de situaţia de cetăţean român, la fel ca majoritatea concetăţenilor.
Exilul se produce după o bursă în Germania de Vest în 1986, bursă obţinută la insistenţa unui scriitor german originar din România de a depune o cerere în acest sens. Şi asta cu prilejul unei escale la Berlin în drum spre Statele Unite unde trăia sora soţiei. Norman Manea nu avea din acest punct de vedere probleme ca alţi concetăţeni precum subsemnatul, care nu a putut călători în Vest până în 1990.
Această parte a confesiunilor lui Manea mi-a plăcut şi mi-au schimbat ceva din părerile făcute de lectura precedentelor sale cărţi:Întoarcerea huliganului şi Curierul de est, dialogul autorului cu Edward Kanterian.
Dialogul se reia între cei doi Manea şi Volovici la Ierusalim în 1999. Şi de această dată am regăsit resentimentarul din precedentele cărţi. La fel si dialogul final de la Bard College unde Manea este profesor.
Încerc să-mi explic transformarea. Norman Manea trăieşte o mare dilemă. El rămâne scriitor român, la vârsta de 50 de ani este greu să-ţi schimbi limba să poţi scrie clar şi expresiv în altă limbă. Ştiu asta din proprie experienţă. Articolele ştiinţifice pe care le-am scris în engleză sufereau de topica românească la început, ca apoi să mă perfecţionez şi să sune mai târziu în spiritul englezesc. Dar Norman Manea se îndepărtează de tot ce este românesc care îi devine străin din ce în ce mai tare. Nu este singurul exemplu pe care-l cunosc.
Opinia mea despre Manea este următoarea: este produsul unei foarte inteligente campanii de promovare. Şi lovitura care-i aduce succesul este publicarea articolului privind tinereţea legionară a lui Eliade în The New Republic. Chiar în această carte Norman Manea recunoaşte că discuţia despre tinereţe deocheată a lui Eliade putea fi revelată şi de alţii. Identitatea sa evreiască face ca acest articol să provoace un mare scandal. Scandal de fapt urmărit care-l aduce în prim plan. El poate spune acum că este un persecutat de mediile culturale româneşti şi devine cunoscut, cărţile sale încep să se traducă, primeşte premii. Exploatează fără scrupule teribila experienţă la care a fost supus în prima copilărie, este o victimă a Holocaustului românesc, este exponentul cel mai autorizat al acestui teribil şi ruşinos fenomen. În fapt literatura sa este de tip exclusiv confesiv, după cum remarcă şi Nicolae Manolescu. Dar, extrem de curios el nu poate depune mărturie asupra acestui fenomen, pentru că era pur şi simplu prea mic de vârstă şi mai beneficia şi de protecţia familiei ca să simtă rigorile deportării transnistrene. Aşa că răuvoitorii îi pot reproşa acest lucru.
Norman Manea este de o ipocrizie cumplită când vrea cu orice chip să fie considerat drept victimă a ocultei culturale româneşti. Beneficiind de scandalul iniţial, de promovarea făcută cu acest prilej începe să colecţioneze premii literare care nu acoperă cu nimic lipsa de valoare literară. Probabil că speră să obţină premiul Nobel, cum l-a obţinut şi Hertha Muller, dar în cu totul alte condiţii. Hertha Muller a luat premiul Nobel pentru că este o mare scriitoare, chiar dacă subiectul principal este viaţa în cenuşia Românie ceauşistă dominată de mâna lungă a securităţii.
Ce rămâne după cărţile lui Norman Manea? Probabil că relatările despre viaţa în comunităţile evreieşti din România, descrisă şi de înaintaşul său Ion Călugăru. În rest Norman Manea este un scriitor minor, fie că este scriitor român, fie scriitor român de origine evreiască, fie scriitor american de limbă română şi de origine evreiască.
