Acordul cu FMI din 1972

Astăzi când se discută atât de mult despre planul de austeritate al Guvernului, ce stă la baza noului acord cu Fondul Monetar Internaţional, Comisia Europeană şi Banca Mondială, ce va produce efecte cu data de 01 mai 2011, socotim că ar fi bine să prezentăm detalii despre condiţiile aderării României la FMI, la finele anului 1972.

În contextul respectiv, marcat profund de Războiul Rece, a fost un eveniment deosebit, care a luat prin surprindere celelalte ţări socialiste, şi în primul rând URSS, dar şi alte state ale lumii, el fiind amplu comentat de presa internaţională la acea vreme.

Un moment crucial

Declaraţia de la Bucureşti, din aprilie 1964, respingea încercările URSS de a stabili direcţiile de dezvoltare în ţările socialiste aflate sub umbrela sa, afirmând clar dreptul la independenţă, ce presupunea o industrie dezvoltată şi modernă, ceea ce impunea relaţii de colaborare cu ţările dezvoltate, era un răspuns la încercările sovietice de a rezerva României un viitor agrar.

Cu toate măsurile luate pentru a se mări ponderea fondului de acumulare în venitul naţional utilizat, de la 17,10% cât a fost în perioada 1956-1960, la 29,50% în perioada 1966-1970, sursele de finanţare interne erau insuficiente pentru realizarea obiectivelor privind industrializarea şi modernizarea economiei.

S-a pus problema solicitării unor credite în devize libere de la Banca Internaţională de Colaborare Economică din cadrul CAER cu sediul la Moscova. Răspunsul a fost negativ din lipsa lichidităţilor în valută la această bancă. Autorităţile române au ajuns la conluzia că singura soluţie este apelul la piaţa financiară mondială.

Credite pentru producţie

După ce România a devenit membru oficial la FMI în cadrul unei întâlniri cu preşedintele Băncii Mondiale, acesta a propus acordarea ţări noastre unui credit într-un volum de un miliard de dolari, în domeniul infrastructurii.

Răspunsul reprezentantului nostru. „Dacă vom folosi creditul pentru autostrăzi, drumuri şi poduri, nu vom putea restitui la scadenţă creditul decât după 10-15 ani, pentru că asemenea obiective nu aduc venituri decât în timp mai mare de 20-30 de ani. Ca urmare, nu vom putea face apel la creditele oferite decât dacă le putem folosi pentru creşterea producţiei, pentru crearea de noi locuri de muncă şi pentru sporirea veniturilor populaţiei”.

Preşedintele McNamara a precizat că reglementările Băncii nu prevăd astfel de credite!

După câteva săptămâni, McNamara a informat partea română că Banca a examinat propunerile noastre şi a modificat reglementările.

Astfel, în perioada 1973-1989, România a beneficiat de credite de la FMI de circa şase miliarde de dolari, credite care au contribuit la creşterea economică, la industrializarea României, la modernizarea agriculturii şi a altor domenii.

În anul 1977, de exemplu, au fost înfiinţate peste 100 de întreprinderi şi centrale economice industriale, printre care şi Întreprinderea de produse electronice şi electrice „Electroargeş” cu sediul în Curtea de Argeş, care au creat zeci de mii de locuri de muncă.

Şi atunci revenim la zilele noastre, este o decizie managerială eficientă să solicităm credite pentru a plăţi salarii şi pensii restante sau pentru a reîntregi rezerva valutară a BNR ?.

Noi zicem că nu.

Viorel Crăciuneanu

craciuneanu2002@yahoo.co.uk