Profitând de vremea cu soare, weekend-ul trecut am vizitat una dintre cele mai reprezentative mănăstiri din România, situată într-un decor de vis: Arnota, din Vâlcea, județ vecin Argeșului.

Turiştii care aleg să străbată depresiunea Horezu şi care trec prin dreptul localităţii Costeşti sunt plăcut surprinşi de prezența unei construcții albe, care se zăreşte undeva aproape de un vârf de munte. Aflată la marginea unei cariere de piatră, pe un mic platou, Arnota este una dintre puţinele mănăstiri din țara noastră construite la aproape 1.000 de metri altitudine, operă a domnitorului Matei Basarab.

Accesul nu este tocmai facil, mai ales dacă pelerinajul se face pe timp ploios sau iarna. De la mănăstirea Bistriţa (o altă perlă vâlceană) turiştii trebuie să parcurgă fie un drum de 3 km pe jos, anevoios şi cu multe obstacole, fie un drum cu serpetine şi abrupt uneori, în mare parte neasfaltat, de vreo 6 kilometri, pe alocuri cu un singur sens, dar care poate fi traversat (nu fără emoţii pentru șofer!) cu maşina. Despre Arnota fostul arhiepiscop al Râmnicului, Gherasim Cristea, spunea: „Înseamnă ultimul pas spre Dumnezeu! Este locul cel mai înalt, şi la propriu, şi la figurat”.

Când am ajuns noi, zăpada încă învelea vârful Arnota de deasupra mănăstirii, dar era şi în curtea lăcaşului de cult. Mănăstirea Arnota, mănăstire de maici, se înscrie în arhitectura specifică epocii de tranziţie marcată de domnia lui Matei Basarab.

Alături de Mănăstirea Pătrunsa, Arnota a fost „cuib” pentru luptătorii anticomunişti. Fie ascunşi sub sutane călugăreşti, fie venind aici după alimente şi apă, zeci de partizani au găsit la Arnota adăpost şi au sperat, de dincolo de zidurile groase ale lăcașului, că orânduirea comunistă care se instalase în România după război va fi schimbată.

Arnota rămâne una din cele mai nobile mănăstiri ale Athosului Românesc, așa cum este numit arealul lăcaşelor de cult din nordul Olteniei, alături de Bistriţa, Biserica Dintr-un Lemn, Surpatele, Cozia, Govora, Frăsinei şi Hurezi.

• Distribuie:
• Distribuie
•