Un bloc sculptural, nefinisat încă, dă șansa vizitării formei nu în relație cu ceea ce lipsește, ci prin intuiția de a vedea ce anume este în plus, de așa fel încât să îți poți asuma perfectiunea sursei limită, adică finitudinea imaginară. Când ai, însă, înaintea ochilor o piesă gata, este cu atât mai dificil, ca artist, să crezi că ai reușit să faci obiectul vizat de tine să vorbească spre ceilalți.
E dificil să crezi că ai reușit să imprimi pietrei, sau lutului, sau aramei, ori lemnului o ipostază stilistică lesne de înțeles pentru ceilalți, să-i dai expresia viului, să administrezi estetic o astfel de creație. Din clipa când închei verdictul unei opere, obiectul autorității acelei idei începe să moară încet, uneori neantizându-se înainte de a-și demonstra sensul – e vorba aici despre un deces artistic ori despre radiografia unei conceperi care nu-și mai găsește rațiunea de a fi, întrucât dincolo de ea lipsește desăvârșit receptorul – e ca un țipăt în întunericul unei peșteri pustii.
O sculptură gata îți parvine ca un dat pe care conștiința valorizării artistice, de cele mai multe ori, nu reușește să o convertească în emulație obiectivă. Fiecare poate avea o percepție diferită asupra acestei evidențe, întrucât suntem diferiți, avem motivații diferite asupra acelorași zone de interferență.
În general cam așa stau lucrurile în relația cu lumea deschisă ce ni se oferă: începem să consumăm evenimentele așa cum ni se livrează, fără a le da vreo semnificație; le lăsăm să năvălească în propria realitate și de la o zi la alta ajungem să pierdem măsura cu care am putea să ne valorizăm percepția. Singurul mod de a ne explica realitatea într-un mod logic pare a fi posibilitatea contrastului. Contrastul dezvăluie facil natura lucrurilor, a evenimentelor, a ideilor, fără a ne subjuga unui efort evident. Există însă un teritoriu de manifestare a culturii care nu poate fi reductibil nuanțelor în alb/negru.
Eminescu, de pildă, nu poate fi văzut în alb-negru. Prezența lui cere în mod necesar o traducere pe care nu o poți opera decât sub aspectul unei expresivități complexe. Imaginați-vă că este posibil ca o astfel de expresivitate, încarcerată de altfel într-un bloc sculptural, să-l facă pe Eminescu să plutească deasupra propriei materialității. Vorbim desigur despre un Eminescu care bântuie conștiința unui neam întreg. Sculptorul Vasile Gorduz reușește performanța aceasta proiectându-l pe marele poet român în imponderabila lume a imaterialității.
În Piața României din Montreal se află o statuie a lui Eminescu lucrată de maestrul Vasile Gorduz asupra căreia comentatori diverși și-au exprimat nedumerirea și dezgustul. Asta pentru că, în chip nefericit, au descoperit creația doar cu papilele unui reflex necondiționat cu care s-au obișnuit a reacționa la contrast. Dar opera aceasta cere un efort cu mult mai intens pentru a o pricepe. Eminescu al lui Gorduz este mistic, transfigurat, ieșit oarecum din spasmul unei nașteri din nou a lumii. Este dor, tăcere, așteptare, încarcerare și zbor în același timp, înviere… Toate acestea sub înveșmântarea unui vers absolut: „nu credeam să învăț a muri vreodată / pururi tânăr, înfășurat în manta-mi…!”
Cine nu l-a văzut pe Eminescu cu ochii lui Gorduz a rămas doar cu aspectul pământiu al unei banale limitații alb/negru. Culoarea însă este de fapt dincolo, în gesturi !
