De fiecare dată când este 14 iulie îmi place să deschid televizorul pe TV5. Normal, este ziua naţională a Franţei!
Între mine şi franceză este o iubire veche, Este limba pe care, din păcate, n-o cunosc îndeajuns de bine. În copilărie am avut ocazia să învăţ această limbă cu o profesoară strălucită, Mere Clarisse, profesoara de franceză a Monicăi Lovinescu. Era o româncă devenită călugăriţă catolică şi profesoară la Notre Dame de Sion, celebru pension francez unde lumea bună interbelică îşi trimitea fetele să studieze. Am ratat şansa asta, prostii copilăreşti m-au făcut ca azi să nu cunosc franceza la fel ca limba engleză pe care o cunosc foarte bine.
Oricum sunt extrem îndrăgostit de istoria Franţei, de medievalitatea sa exemplară, am fost într-un tur al Franţei la Avignon, Aix en Provence, Nice, Marseille, Lyon, Carcassone, la Toulouse unde Urban al II a proclama prima Cruciadă, la St Malo, sau Mont St Michel şi evident la Paris. Prima dată la Paris în 1995 am vizitat Versailles chiar de 14 iulie.
De ce mă uit la televizor de 14 iulie? Pentru că am ocazia să văd cea mai frumoasă paradă militară din lume şi să ascult probabil cel mai frumos imn naţional. Un neamţ Zweig i-a închinat acestuia o frumoasă poveste a creaţiei Marseillezei ca fiind unul din momentele luminoase ale lumii. Dar de ce îmi place această paradă? Pentru că am ocazia să văd defilarea Gărzii Republicane călare, descendenţii husarilor lui Napoleon, cu uniformele şi platoşelor strălucitoare, cu cei mai frumoşi cai din lume. Apoi colorata defilare a atâtor arme, a legiunii Străine şi a bărboşilor sapeur pompiers.
Este un spectacol care pentru mine n-are aerul marţial al unei defilări militare, ci expresia superbiei unui popor care a avut multe de oferit lumii.
