Replică la articolul lui Dan C. Mihăilescu din Dilema veche nr. 418, februarie 2012
Ai publicat acest articol? L-am citit şi am rămas stană de piatră, l-am recitit si-am rămas stupefiat, sau sună parcă mai bine pe englezeşte „astonished”!
De ce era necesar? Să povestiţi de amoralismul şi lipsa de scrupule în amor a lui Caragiale. Păi toate piesele lui de teatru sunt cu traduceri în amor. Că a candidat şi nu s-a ales? Păi asta-i başca, de fapt Caragiale a scris O scrisoare pierdută hăt cu mult înainte de aventurile sale politice. Că râdea de farafastâcurile nobiliare ale fiului născut în afara căsătoriei Mateiu Caragiale. Păi îi amintea mereu de chelia din vârful capului de purtători de tipsie a strămoşilor din insulele Greciei. Ca să picăm în acuza cu ultimului ocupant fanariot, sau în fragilitatea canonică a piesele lui Caragiale rău profeţită de E. Lovinescu? Oare este necesară asocierea comerciantului falit din gara Buzău cu opera aceluiaşi scriitor de geniu?
Formidabila mea profesoară de literatură româna doamna Natalia Boncu, noi aşa îi ziceam, detestam cuvântul tovarăşă asociat poetesei simboliste, ne-a predat într-a X-a (eram ultima promoţie cu 11 clase) multe luni doar clasicii, Eminescu, Caragiale, Maiorescu. Pentru noi Caragiale era simbolul Liceului ploieştean, doar îi purtam numele şi eram mândri de cel care vedea enorm şi simţea monstruos. Profesoara care punea în discuţie premiile Nobel… discutabile ale lui Şolohov şi ale lui Sartre îl iubea pe Caragiale nespus şi ne insufla nemăsurat dragostea şi onoarea că împărţim cu el acelaşi oraş şi spirit ironic. Din păcate nu putea depăşi canonul privind imaginea critică a regimului burgezo-moşieresc şi comicul de limbaj şi de situaţie. De abia în anii libertăţii şi democraţiei şchioape de acum putem avea revelaţia geniului caragialian.
Recitindu-l pe Caragiale poţi constata că Didina Mazu, Miţa Baston, Veta, Ziţa şi mai ales Zoe Trahanache erau nişte imaculate faţă de mondenele de azi. Ce să zici de politicienii de azi. Caragiale le-a fixat tipologia şi mentalităţile, dar imaginaţia i-a fost întrecută de venalitatea şi abjecţia celor de azi. Ce să zicem de aceşti mai noi Caracudi reşapaţi care fac imposibilă citirea presei tipărite şi on-line de azi? Caragiale a fost cel mai sensibil la excesele naţionaliste şi a ironizat caustic pe rromânii verzi, dar n-au scăpat nici ungurii narcisişti în schiţa O meteahnă.
Nu ştiu cum o fi Caragiale în viziunea criticilor de azi, el rămâne însă cel mai expresiv român în mulţimea de concetăţeni mai mult sau mai puţin oneşti.
Citindu-l şi recitindu-l pe Caragiale şi eu resimt sentimentul împărtăşit de conu’ Alecu Paleologu de înălţare şi mândrie patriotică!
