Incertitudinea actuală privind Italia este legată de raporturile negative emise de către agenţiile de rating Moody’s şi Standard & Poor’s, prin care se semnalează ponderea datoriei publice în PIB de 120%, determinată de expunerea băncilor italiene în funcţie de titlurile de stat locale.
De la o ţară latină
Eventuala prăbuşire economico-financiară a Italiei ar produce un val de tip tsunami afectând în primul rând 1,2 milioane de români care oficial lucrează în această ţară de origine latină şi care aduceau în România, anul trecut, circa 1,22 miliarde de euro.
În al doilea rând în ţara noastră este prezent şi gigantul bancar italian prin UniCredit Ţiriak Bank, ce corespunde unei cote de piaţă de 6%.
O altă legătură importantă este ceea economică. Italia se situează pe locul al doilea în topul partenerilor comerciali ai României, după Germania, cu o pondere de 13,5% din exporturile efectuate în primul semestru a acestui an.
Criza va genera, o serie de măsuri de austeritate ce va afecta şi sistemul financiar-bancar românesc.
De la jandarmul mondial
Dar din păcate principalul pericol care ne pândeşte este legat de situaţia de îndatorare de 100% din PIB şi un deficit bugetar de 11% în acest an, a „jandarmului mondial” care este SUA.
Dacă ne aducem aminte, după cel de-al Doilea Război Mondial, masa monetară americană avea acoperire în aur în procent de 60%. Ulterior, după anul 1970, pentru a micşora şomajul într-o perioadă scurtă de timp, generat de războiul împovărător din Vietnam, a pus presiune pe preţuri – ca şi acum – a generat tipărirea de dolari, având o acoperire în aur de numai 22%.
Din august 1971 până în mai 2011, inflaţia oficială a fost de 453,8% aşa că 5 dolari din 1971 cumpără, cât 27,7 dolari acum. Trebuie precizat că în acest interval guvernele ce s-au succedat în SUA, au schimbat de 24 de ori sistemul de calcul al inflaţiei pentru ca acesta să pară mai mic.
Economiştii din şcoala austriacă spun că, lipsa etalonului aur a dat posibilitatea băncilor centrale să emită monedă fără restricţie, prerogativă de care au abuzat şi statele europene, ceea ce a dus, în cele din urmă, la şase recesiuni finaciare: între 1973 şi 1975 (stagflaţie), 1980, 1981-1982 (criza energetică), 1990-1991 (explozia preţului petrolului), 2000-2001 (spargerea bulei dot-com), 2007-2009 (spargerea bulei subprime, căderea sistemului financiar).
Devalorizarea monedei americane, exportul de inflaţie al SUA, precum şi politicile monetare periculoase practicate în ultima perioadă au determinat ţările emergente să caute alte monede de rezervă.
Însă, cum euro, singura monedă susţinută de o economie suficient de mare şi într-o cantitate semnificativă, trece printr-o criză puternică, alternativa rămâne aurul.
Pentru moment, economia mondială nu va fi lăsată să se ajusteze singură şi preţurile umflate de anii de exuberanţă vor fi menţinute artificial. Statele lumi vor alege calea „superficială” şi vor continua să pompeze credite în sistemul bancar.
craciuneanu2002@yahoo.co.uk
