Despre frică şi nu numai

Internetul este de mare ajutor în anumite situaţii, de exemplu pot urmări emisiunea difuzată duminica seara de TVR1 în care doi oameni stau de vorbă. Este vorba despre emisiunea 50 de minute în care filosofii Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu discută diverse lucruri şi este extrem de înviorător să asculţi cum discută doi oameni inteligenţi. M-a întristat când doi realizatori tv din altă ligă Gâdea şi Badea au discutat despre difuzarea primei emisiuni. Comentariile lor erau complet pe lângă subiect miştocăreşti şi de prost gust. Cei doi filosofi au făcut totuşi o plăcere realizatorilor tv, au renunţat la covorul care le acoperea masa unde discutau.

Ultima lor discuţie a fost extrem de interesantă. Vă mărturisesc că am văzut emisiunea în timpul meciului de ieri din Champions League dintre Lyon şi Real Madrid. Şi asta ar părea de prost gust dar fiecare cu părerea lui! S-a discutat despre frici şi temeri, dacă Liiceanu a evocat temerile despre catastrofe naturale, Andrei Pleşu  a evocat temerile despre natura umană, astfel evocând vechi texte indiene despre frica despre conducători răi.

Uite că temerile americanilor că şefii lor sunt proşti s-au dovedit neîntemeiate, mulţi s-au temut că un actor de meserie cum era Ronald Reagan ar putea fi un eşec şi există o majoritate care îl consideră cel mai mare şef de stat american al secolului XX, punându-i-se între realizări şi cea a prăbuşirii comunismului , chiar dacă aceasta a avut loc în timpul succesorului său. Sau cum acum începe să fie judecat George Walker Bush, extrem de detestat în vremea ultimului său mandat, în contextul revoluţiilor arabe împotriva dictatorilor. Bush a reuşit cu mari eforturi de sudoare şi sânge prima democraţie arabă în Irak.

Noi românii am avut parte doar de astfel de conducători în ultimii 60 de ani. Dej a distrus cu cruzime în puşcăriile comuniste elitele româneşti, iar Ceauşescu a cultivat frica de puterea comunistă cu ajutorul activ al securităţii şi al nemernicilor care l-au servit fără nicio remuşcare. În contextul discuţiilor Liiceanu a tras concluzia comunismul lor nostru a fost mult mai rău decât al lor, al celorlalte ţări din Europa Centrală. Această concluzie am împărtăşit-o şi eu într-un eseu precedent.  În contextul românesc a te comporta normal, fără să-ţi fie ruşine de tine era un mod de viaţă. Dacă în Polonia , Ungaria şi Cehoslovacia se putea face dizidenţă în interiorul partidelor comuniste, sau rezistenţă cu ajutorul bisericii şi al sindicatelor libere, toate aceste tentative au fost zdrobite cu cruzime şi cinism în România comunistă. Astfel poziţia de inflexibilitate a Hertei Mueller în privinţa vieţii în comunism este inadecvată, şi ea s-a comportat normal în faţa acţiunii distructive a securităţii, având un avantaj în faţa securiştilor, ştia că poate pleca în Germania, lucru pe care orice român etnic nu-l avea. Dacă Herta Mueller are dreptul să chestioneze pe cei carte au trăit în comunism, acest drept este chestionabil în cazul unor tineri jurnalişti, care erau şoimi, pionieri sau utecişti în acele vremuri câinoase. Nu poţi judeca căderile unor oameni, relaţiile cu securitate cu măsura de acum. Groşan a fost judecat de CNSAS pentru prejudicii făcute, culmea, unui profesor de marxism, de parcă acel individ le preda iubirea creştină, iar Cartianu îl exclude pe acest important scriitor dintre eseiştii Adevărului. La fel Mirela Corlăţan este un fel de procuror de aceeaşi esenţă bolşevică cu oamenii care au greşit în acele vremuri câinoase. De altfel mă deranjează tot felul de deontologi anticomunişti, care nu s-au remarcat cu nimic în comunism şi care acum dau lecţii de etică. În oglindă stau însă acţiunile lui Pleşu sau Liiceanu în acele vremi şi cred că Gabriel Liiceanu era complet îndreptăţit să facă apel lichelelor care îi făceau coşmar din viaţa normală, precum Rebengiuc era îndreptăţit să le de-a televizioniştilor sulul de hârtie igienică.

În acest context, este necesar se de decomunizăm şi noi, în primul rând să renunţăm să mai alegem un preşedinte comunist. Dacă Iliescu a fost un activist pecerist, chiar dacă mai neortodox în contextul vremurilor, primii lui ani de şefie în post-comunism au fost marcaţi de comportamente care nu se pot uita represiune, mineriade şi minciună.  Aparenţa de azi de bunicuţ înţelept nu trebuie să înşele. A urmat Constantinescu, tot pecerist dar profesor universitar şi care a fost cel care a fixat direcţia corectă a României, şi cei care îl acuză de tot felul de lucruri care îl fac un conducător o fac doar polemic, pentru că nu are o părere bună despre actualul şef de stat. Şi acum vine şi ultimul pecerist Traian Băsescu, profesionist al navigaţiei ., dar şi cu o relaţie controversată cu trecutul. El a avut curajul condamnării publice a comunismului, dar tot totul pare o făţărnicie când admiri primii 10 ani ai llui Ceauşescu. Cât despre posteritatea sa asta urmează să se facă, dar nu cred că o să fie prea generoasă cu Băsescu. Este vremea ca următorul şef de stat la României să nu mai aibă legături cu trecutul comunist. Să scăpăm şi de frica asta!