Întoarcerea huliganului de Norman Manea

Tocmai am terminat de citit romanul autobiografic la lui Norman Manea.

După reacţiile criticii mulţi îl văd pe Norman Manea un candidat serios la Premiul Nobel pentru literatură.

Cartea şi, se pare,sunt şi alte cărţi ale lui Norman Manea care fac parte din literatura resentimentului.

Avem autori români, sau de origine români, care au făcut carieră scriind literatura resentimentului. Ca prim autor din această categorie l-aş reaminti pe Paul Goma. Cărţile sale se hrănesc din amintirile sale din puşcăriile comuniste ale obsedantului deceniu. Un alt autor care a făcut un mare succes din literatura resentimentului este Herta Muller. Autoarea germană de origine din Banat îşi construieşte cărţile aproape exclusiv din amintirile vieţii în ţara comunismului lui Ceauşescu. Şi asta cu mult succes pentru că a reuşit să devină laureata Premiului Nobel în 2009!

Cazul lui Manea este un pic mai altfel. El pe lângă traumele îndurate în comunism, a fost martorul unei tragedii bine obscurizate de comunism aceea a deportării evreilor în Transnistria,  a Holocaustului românesc.

În postfaţa cărţii Matei Călinescu spune că această carte se adresează în special publicului american, Nu sunt de acord cu această aserţiune. Norman Manea îşi scrie cărţile în limba română, este autor român. E aceeaşi stupiditate cum ai spune că Herta Muller se adresează cititorilor români scriind de viaţa în comunismul lui Ceauşescu, când ea scrie în limba germană, deci scrie literatură germană.

Pentru că resentimentar sau nu Norman Manea trăieşte un blestem, nu poate scrie decât în limba română, cu toate că această carte are şi inserturi şi citate în limba engleză. Ori acestea dovedesc fără tăgadă că autorul se adresează românilor, mai ales că autorul este exasperat de traducerea cărţilor sale în engleză, limba noii sale patrii Statele Unite ale Americii. Autorul chiar fantazează pe baza scrisorii unei verişoare, scrise în engleză, la fenomenul că brusc toţi cei care-l înconjoară în Manhattanul newyorkez încep să vorbească româneşte. Şi acest lucru este o importantă sursă de resentiment.

Cartea debutează cu resentimentele trezite de funcţionarii puterilor ocupante din Berlinul de Vest, unde se refugiază în 1986 scriitorul. Aceştia îl tratează cu suspiciune pe românul cu paşaport care doreşte să se stabilească în Occident. Pare-se că aceştia nu înţeleg exasperarea pe care o trăiesc românii în comunismul ceauşist, sau probabil că nici autorul nu înţelege că un posesor de paşaport este oricum mai dubios decât românii care şi-au luat lumea în cap riscând trecerea ilegală a frontierei, alegând ajungerea în Iugoslavia prin trecerea Dunării înot cu riscul înecatului sau pe pământ cu riscurile pieirii sub gloanţele grănicerilor. Oricum, pot înţelege tensiunea trăită de omul ajuns în lumea liberă şi fericit că este acolo, cu îndoiala cu unii nu îi înţeleg raţiunile acestui gest. Asta o ştiu de la prietenii care au reuşit să scape de „iepoca” dea aur a lui Ceauşescu şi care au trecut prin întâmplări asemănătoare.

Cartea lui Norman Manea este profund autobiografică şi amintirile îi sunt declanşate de vizita pe care urmează să o facă în România în 1997, pentru prima oară de la plecarea în exil.

Autorul stă sub semnul unor mari îndoieli pentru că în ţară nu este privit de loc bine. Motivul este articolul său Felix culpa publicat în 1991 în The New Republic.  Norman Manea chestionează memoriile lui Mircea Eliade care evită să vorbească despre activitatea şi ataşamentele sale faţă de Garda de Fier în perioada 1937-1939. Vă închipuiţi că pe fondul unei euforii editoriale postdecembriste declanşate de publicarea cărţilor lui Eliade, inclusiv memoriile şi jurnalele sale, pe fondul mândriei că unul din marii cărturari români făcuse o carieră de excepţie în Occident, vine cineva care să toarne apă rece peste capetele noastre înfierbântate de entuziasm şi să se preocupe de trecutul legionar al lui Eliade, când noi tocmai răsuflam uşuraţi că am scăpat de comunism! Este adevărat că ulterior în 1994 a apărut şi Jurnalul lui Mihai Sebastian, prietenul evreu al lui Eliade care constata în 1937 rinocerizarea legionară a lui Mircea Eliade. Dar reacţiile media din ţară nu-i erau de loc favorabile lui Norman Manea. Norman Manea era conştient deoarece primise avertismente şi de la pontifii literaturii române de la Paris, adică de la  Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca că povestea înrolării legionare a lui Eliade nu va fi văzută favorabil în ţară.

Norman Manea ignoră totuşi că în România lui 1997 se schimbase ceva, după regimul criptocomunist al lui Iliescu în acea vreme se instalase regimul Convenţiei Democratice cu Constantinescu preşedinte, care era cu totul altceva în unele privinţe. De fapt Manea aminteşte de febra aderării la NATO care impunea imperativ românilor exilaţi  să sprijine acest proiect.

O problemă sâcâitoare era dacă autorul putea să viziteze cimitirul evreiesc în perioada Pesahului, unde se afla mama sa. Călătoria în România are loc pe parcursul a 12 zile din 21 aprilie până la 2 mai 1997 unde îl însoţea pe rectorul Colegiului Bard unde Manea funcţiona ca writer in residence şi profesor de literatură comparată.  Rectorul Botstein, un distins dirijor şi muzician a fost  invitat să susţină o serie de concerte la Ateneu şi-l rugase pe Manea să-l însoţească în ţara natală.

Toate aceste evenimente îi declanşează lui Norman Manea amintirile privind viaţa din România. Şi aşa îşi reaminteşte de viaţa familiei sale în România interbelică cu ajutorul şi prin intermediul rudelor. Era viaţa familiilor de evrei întreprinzători din Bucovina, bunicul matern Avram având în proprietate Librăria noastră o afacere cu manuale pentru şcoală, rechizite şi ziare. Autorul se naşte în 1936 în vremurile resurgenţei unui antisemitism violent în ţara noastră. În vârstă de 5 ani este deportat cu toată familia în Transnistria, conform măsurilor luate de Antonescu împotriva evreilor care s-au aflat vreme de un an sub stăpânire sovietică în Basarabia şi Bucovina. Absurdul acestei deportări a familiei Manea provine din faptul că autorităţile antonesciene în loc să ia măsura aceasta doar pentru Bucovina de Nord ocupată de bolşevici în urma ultimatumului din iunie 1940, extind măsura la toată Bucovina istorică. Familia Manea nici măcar nu fusese locuitoare a Sucevei habsburgice, ei locuiseră şi proveneau din Burdujeniul rămas în Moldova. Cu toate că în carte nu apar descrise decât vag evenimente din vremea deportării, pentru copilul de 5 până la 9 ani Transnistria a fost o mare traumă. Bunicii se prăpădesc şi rămân îngropaţi în Ucraina. Autorităţile sovietice sunt mai scrupuloase şi-i repatriază pe părinţii şi pe copilul Manea înapoi în România, nu erau locuitorii Bucovinei de Nord! Deportarea în Transnistria este o măsură represivă luată de Antonescu pentru atitudinea ostilă a evreilor din zonele răpite de sovietici la retragerea armatei române din Basarabia şi Bucovina de Nord. Această măsură criminală îşi găseşte reversul în acţiunile lui Stalin de a deplasa populaţiile presupus ostile şi contaminate de anticomunism care au fost ocupate de armată germană în timpul agresiunii împotriva Uniunii Sovietice! Nu pot să nu reamintesc aici comportamentul exemplar al Mariei, orfana româncă crescută de familia Manea, care insista să se urce în vagonul de vite alături de cei care-i erau familie. Curajoasa Maria a ajuns apoi în Transnistria, încărcată cu bagaje să-i ajute pe deportaţi.  Ea va juca ulterior un rol important în destinul familiei Manea căsătorindu-se cu prim-secretarul comunist din Suceava, care-l convinge pe tatăl lui Norman să adere la Partidul Muncitoresc Român.

Urmează perioada şcolară a lui Norman Manea în comunismul românesc al obsedantului deceniu, al anilor 1950-1960. Experienţele autorului şi ale mele sunt perfect identice cu toate că Manea este cu 13 ani mai mare ca vârstă. Manea a fost comandant de detaşament de pionieri, eu am ajuns primul pionier al şcolii, preşedinte de unitate cu trei trese. Manea suferă îndoctrinarea idioată comunistă căreia nu i se opune nimeni din familie. Urmează activitatea de tânăr utemist cu sarcini pe linie de organizare. Norman Manea este martorul tăcut (dar cine să aibă curaj în vremurile acelea sinistre?) al excluderii din UTM a câţiva colegi evrei şi nu numai, pe motive de origini burgheze. Eu am fost scutit de asemenea traume, erau anii ’60. Am fost un obscur membru UTM făcut încă dintr-a 7-a pe motiv de pionier emerit. Asistam la şedinţe când un coleg de la ţară plin de aroganţe şi tupeu provenite din complexele şcolare îi interoga pe colegii fruntaşi la învăţătură cine este Organul Central al UTM? Răspunsul era că este Scînteia Tineretului organul central de presă(subînţeles) al UTM.

Norman Manea alege ca şi mine studiile de inginerie la Construcţii. Este dezamăgit de viitoarea meserie pe care o părăseşte după absolvirea în 1959 abia în 1966 ca apoi să devină scriitor. Şi eu am suferit asemenea frustrări din cauza unor profesori slabi şi impostori, dar am ieşit inginer la pensie! Revenind la activitatea de inginer a lui Norman Manea nu pot să trec cu vederea că debutul său se face pe un şantier de la Ploieşti. Manea împreună cu alţii construiesc ansamblul de locuinţe din Piaţa Halelor. Halele sunt un ansamblu de valoare arhitectonică Art Deco, împreună cu Catedrala Sfântul Ioan construită în acelaşi stil în memoria  celor care şi-au dat viaţa în Marele Război de Reîntregire. Ori blocul de 9 etaje a fost făcut special să obtureze Catedrala, dar blocul n-a putut să acopere turla Catedralei şi rămâne un  jalnic memento al furiei anticreştine a unor autorităţi comuniste ticăloase şi neghioabe.

Mama lui Manea îşi doreşte emigrarea pe care o ratează fiind îngropată în cimitirul evreiesc de la Suceava în 1988, lipsită de prezenţa fiului exilat pe care-l implorase să fie de faţă. Tatăl său Marcu Manea emigrează în Israel fiind internat într-un azil de bătrâni. Pe mama lui Norman Manea o tenta emigrarea în URSS pe vremea antisemitismului din România anilor ’30, dar autorul meditează la posibilitatea foarte probabilă de o călătorie în Siberia, perfect asemănătoare în consecinţe cu deportarea transnistreană.

Ultima parte a cărţii este un jurnal al zilelor petrecute în România. Este o relatare extrem de asemănătoare cu cea din Iarna decanului a lui Saul Bellow, prietenul lui Manea, prilejuită de decesul mamei soţiei din acea vreme, Alexandra Bagdasar. Este perioada de la începutul anilor ’80 cu toate mizeriile comunismului. Relaţia cu Alexandra sfârşită prin divorţ al lui Bellow declanşează în acesta puternice resentimente la adresa românilor în general, care se materializează în romanul Ravelstein, unde este prezentat în cele mai negre culori profesorul Grielescu peronificarea lui Mircea Eliade, coleg cu el la Universitatea din Chicago. Motivul era trecutul fascist al lui Grielescu în România, informaţie probabil culeasă de la Manea.

Norman Manea locuieşte pe această perioadă la Intercontinental alături de rectorul Botstein, ocupat cu repetiţiile la Ateneu. Norma Manea întâlneşte diverşi prieteni şi cunoscuţi din Bucureşti, pe poetul Florin Mugur şi pe Dona Alba, frumoasa fanată soţie a criticului proletcultist Paul Georgescu, metamorfozat la sfârşitul carierei în prolific romancier. Bucureştiul nu-i place autorului, îi reaminteşte prea mult de lucruri trecute din viaţă. Nu vrea să viziteze fostul apartament părăsit la plecarea din exil, dar cu întreţinerea la zi făcută de exilat. Apartamentul a fost ocupat abuziv de administratorul blocului şi lui Manea nu i-ar fi displăcut să îşi clameze drepturile asupra lui. Este întra-adevăr interesantă reacţia multor exilaţi care şi-au luat lumea în cap ne-mai dorind să audă de ţară în care s-au născut şi care după revenirea democraţiei în România experimentează deliciile proprietăţii, lucru în fond neblamabil.

Manea face o călătorie la Cluj pentru startul unei colaborări dintre prestigioasa Universitate clujeană şi Bard College, marcată de mari probleme birocratice. Face cunoştinţă cu rectorul Andrei Marga şi îi revede pe prietenii literaţi cuplul Marta Petreu şi Ion Vartic, unde acceptă şi un interviu refuzat mediei bucureştene. Revede apoi şi locurile natale de la Suceava, unde vizitează mormântul mamei, primeşte un premiu de la autorităţile locale, donat cimitirului pentru reparaţiile la piatra de mormânt. Face o vizită la Sediul Comunităţii Evreieşti din Suceava, fără firmă din cauza provocărilor antisemite.

Îl revede pe vechiul prieten Dinu Moga pe care l-a exclus din UTM în anii ’50 lucru care i-a tăiat aripile şi l-a condus la eşec şi nerealizare. Acesta îi dă o poză din vremea şcolii pe care scriitorul promite să o scaneze şi să i-o returneze.

Şi că veni vorba de antisemitism aş vrea să fac nişte precizări. Cred că nu sufăr de acest sentiment. Am avut în copilărie un bun prieten evreu cu care mă jucam acasă la el şi chiar am mâncat sos dulce, specific bucătăriei evreieşti bucovinene de unde provenea familia prietenului meu. Acesta obişnuia să converseze cu bunica lui în germană, cum mi-a relatat după zeci de ani  şi nu în idiş cum fals crezusem eu. Era limba intelectualilor bucovineni din vremea autorităţilor austriece. Am descoperit antisemitismul mult mai târziu, odată cu iluziile pierdute privind comunismul din dependenţa ascultării de Europa Liberă. Am avut amici la maturitate evrei. L-am văzut pe unul cum a devenit brusc sionist când autorităţile comuniste i-au refuzat înscrierea la doctorat pe motiv că este evreu. Căsătorit cu o româncă creştină nu a rămas sechele antiromâneşti. Alt amic a suferit intens din motive de antisemitism profesat pe faţă de securitatea care-l hărţuia pe motiv că fratele său emigrat devenise redactor la Europa Liberă. Plecat în vizită la părinţii emigraţi în Israel a plecat rapid în SUA unde a făcut o carieră ştiinţifică de excepţie. Resentimentele sale puternice l-au făcut să renunţe complet la limba română, fii lui născuţi în România de soţia creştină nu mai ştiu o boabă de româneşte. El  consideră că viaţa lui în România a fost pierdere de vreme. Interesat de fenomenul antisemit am citi cărţi precum memoriile rabinului Şafran şi am fost zguduit. Am citit o carte de Georgescu Delafras, acesta fiind un important editor român în interbelic şi m-a scârbit antisemitismul şi xenofobia primară. Am citit Jurnalul lui Mihail Sebastian şi m-a impresionat. Sebastian a fost un asimilaţionist, a vrut să fie român şi a fost respins de mentorul său Nae Ionescu în prefaţa la cartea sa De două mii de ani. Sebastian a scris un eseu justificare: Cum am ajuns un huligan, care l-a inspirat şi pe Norman Manea în titlul cărţii sale.   În acelaşi timp îmi amintesc de romanele autobiografice ale lui Ion Călugăru despre viaţa în cartierele evreieşti ale Iaşilor văzută prin ochii lui Buium a Ţiprei. El vorbea de respectul creştinilor pentru vechea lege evreiască, în fond posibil şi adevărat, dar escamota antisemitismul perioadei invocate.

Antisemitismul în România a fost inculcat şi potenţat în vremea războiului de către Antonescu acuzând putativele crime şi răzbunări ale evreilor din zonele care urmau să fie ocupate de ruşi asupra armatei române în retragere. Doar aşa se poate explica comportamentul criminal al militarilor români, chiar şi al simplilor soldaţi care nu sufereau de acest sindrom, sau n-ar fi trebuit să sufere.  Doar aşa se poate explica abominabilul pogrom de la Iaşi din vara lui 1941. Doar aşa se poate explica  felul în care au reacţionat românii la represaliile ordonate la Odessa, sau la deportările din Transnistria.

Securitatea ceauşistă pe linia naţionalismului a reuşit să otrăvească pe români cu mitul comunismului adus în exclusivitate de evrei. De parcă la putere au fost tot timpul Vasile Luca şi Ana Pauker, epuraţi de Dej încă de la începutul anilor 50. De parcă puşcăriile comuniste ar fi fost conduse doar de indivizi de aceeaşi religie cu colonelul Koler, zugrăvit de romanele lui Paul Goma. Parcă n-ar fi existat căpitanul Crăciun de la Aiud sau Ciolpan şeful de la Sighet, decorat  neinspirat de preşedintele  Constantinescu? De parcă Securitatea lui Dej ar fi fost condusă doar de Nicolski sau Mişu Dulbergher, ca şi cum n-ar fi existat coloneii Gheorghe Vasile şi Enoiu sau generalul Pleşiţă?

Culpabilizarea generală a unui popor sau popoare pentru crime comise de autorităţi care le reprezentau poate fi câteodată la fel de pernicios precum negaţionismul Holocaustului. Aici este problema complicată şi nedezbătută îndeajuns de cartea lui Norman Manea.  Poţi acuza doar pe ceilalţi pentru neajunsurile îndurate în comunism, cu toate că ai fost şi tu unul dintre martorii tăcuţi ai destrăbălării ceauşiste. Au fost extrem de puţini oameni curajoşi care au avut curaj să se opună şi astăzi sunt mulţi indivizi care din varii motive aruncă cu noroi sau minimalizează atitudinile acestor oameni puternic din postura nouă, în care aceste atitudini nu mai au consecinţe represive. Cei care din multiple motive cu totul justificate au ales să-şi ia lumea în cap şi să se exileze nu sunt cu nimic blamabili. Ei însă trebuie să pregete atunci când acuză una sau alta despre impotenţa românilor să se desprindă de trecut, pentru că acum pot reveni fără nicio problemă acasă şi să plece la fel, fără controale corporale care să detecteze documente denigratoare patriei şi conducătorilor iubiţi. Nici românii de acasă nu trebuie să escamoteze fenomene negative care se mai întâmplă din păcate în societatea românească, vezi cazul unui parlamentar neinformat sau rău informat. Trebuie să ne cunoaştem trecutul recent şi să ni-l asumăm  fără a fi copleşiţi de acesta.  Viitorul aparţine doar celor curajoşi şi responsabili.

Toate aceste reflecţii mi-au fost trezite de o carte incitantă precum Reîntoarcerea huliganului de Norma Manea.