Grupajul din Dilema veche nr 397: Ce e bine când e rău? m-a îndemnat să relatez o întâmplare de la începuturile existenţei postdecembriste.
Am reuşit cu mari eforturi să plec la o conferinţă internaţională la Strasbourg al sfârşitul toamnei, pe începutul lui noiembrie 1991.
Era cea de-a doua ieşire în Vest, fusesem în anul precedent 1990 la o altă conferinţă în Germania Occidentală, chiar în preajma unificării şi trecusem şi viitoarea fostă frontieră în drum spre Berlin, unde se mai vedeau steagurile celor două puteri, american şi sovietic fără a mai fi controlaţi. Eram deja în aceeaşi ţară!
Lucrarea fusese acceptată, organizatorii chiar îmi corectaseră şi revizuiseră rezumatul. Eram simpatizaţi încă noi cei din est.
După un drum extenuant prin Cehoslovacia, era încă Cehoslovacia! şi o noapte pierdută în Gara Centrală din Praga, din cauza întârzierii la frontiere, am ajuns la Strasbourg pe seară, după ce am schimbat prin Germania de patru ori trenul. Cel mai şocant pentru mine era inexistenţa oricărui control de frontieră pe Rin, între Germania şi Franţa.
Conferinţa se ţinea la Consiliul Europei şi eu priveam cu jind la steagurile din faţa intrări în care nu era arborat încă drapelul românesc. Conferinţa de mare ţinută avea foarte multe secţiuni, a noastră nimerindu-se într-o sală mai lăturalnică, dar cu avantajul că eram serviţi la prânz de chelneri la mese foarte elegante, unde îmi imaginam că probabil o fi prânzit şi Ion Raţiu, delegat la Consiliul Europei din parte României, încă cu statut de observator. Am făcut cunoştinţă atunci cu vinurile alsaciene de aleasă calitate. De ce spun aceste lucruri, pentru că în ultima zi am luat masa la cantina funcţionarilor unde te autoserveai şi aveai dreptul doar la un sfert de rouge.
Lucrarea mea bogată în date experimentale a stârnit interesul şi am avut parte şi de destule întrebări. Am luat cuvântul la sfârşitul dezbaterilor făcând un apel de solidaritate la experţii occidentali să sprijine cercetările din fostul est să nu mai fim obligaţi să redescoperim roata! Asta pentru că nişte japonezi ironizaseră stilul anacronic al unui specialist cehoslovac, fapt care mi-a adus o foarte efuzivă recunoştinţă din partea acestuia. De fapt toată cercetarea post-comunistă scârţâia, vest-germanii fiind tentaţi să închidă şi să arunce la gunoi tot ce se făcuse în Germania de Est. Şi la ruşi se cam murea de foame!
La conferinţă m-am intersectat la xerox cu un tânăr olandez care se nimerise să fie chiar în aceeaşi secţiune de lucrări. Richard, aşa îl chema, era un om de o aleasă comportare şi am devenit instantaneu prieteni. Richard ştia că Gică Popescu era deja un fotbalist apreciat la PSV Eindhoven, plus era la curent cu realităţile postcomuniste şi am devenit invitatul lui permanent la cină pe durata conferinţei.
Spre plăcuta mea surpriză am văzut că în secţiune mai era un nume românesc. Am făcut cunoştinţă cu A.B. şi m-a cam surprins faptul că vorbea româneşte cu un puternic accent american, ca după aceea să observ că engleza lui avea un indelebil accent românesc. Am petrecut la berăria Gutenberg în jurul unor biere a pression cu Richard şi A.B. Acesta a început să-şi descrie dizidenţa în România şi să aibă o dispută cu Richard asupra unei expresii englezeşti în care, evident, Richard avea dreptate! Ulterior, acasă, am aflat că A.B. rămăsese dubios în Canada după o bursă, cu vreo 3-4 ani înainte de 1989 şi că fusese mare activist UTC şi un mare lingău. Tonul lui faţă de mine era superior şi uşor dispreţuitor. Richard extrem de elegant a pretextat că nu se simte bine şi mi-a cedat invitaţia lui la cina festivă a Conferinţei. Aşa că m-am dus la cina unde erau strânşi toţi participanţii la secţiunea noastră. Cina se desfăşura la ultimul etaj, etajul 14 dintr-un bloc situat în centrul Strasbourg-ului, lângă Place Kleber. A. B. era în mare vervă şi a debutat cu câteva remarci rasiste la adresa unui chelner african cu alură de baschetbalist şi m-am temut că A.B. s-ar putea să aterizeze fără paraşută pe caldarâm. Apoi a devenit foarte sonor folosind mai tot timpul expresia „Noi americanii” sau „Noi canadienii”. Invitaţii majoritari nord-americani cam deranjaţi de vivacităţile lui A.B. i-au dat replici extrem de caustice. Aceşti experţi erau crema domeniului, însă extrem de modeşti, chiar unul dintre ei ne-a spus că pe el îl deranjează apelarea cu Dr. pentru că nu avea decât masteratul. Acesta a fost autorul uneia din replicile de bun simţ la adresa lui A. B. Niciodată nu mi-a fost ruşine că sunt român, dar în acea seară mi-a venit să intru în pământ, pentru că toţi vedeau în A.B. un compatriot de-al meu cam deplasat. Ce să mai zic când am primit întrebarea retorică a lui Richard a doua zi când m-a întrebat dacă A. B. a băut tot vinul, că organizatorul, o somitate în domeniu, nu a mai avut ce bea.
Observ la unii dintre conaţionalii noştri umblaţi prin Occident o vreme mai îndelungată, unii chiar cu educaţia desăvârşită acolo, că au tendinţa să devină extrem de aroganţi şi paternalişti, în schimb sunt străini extrem de politicoşi şi îndatoritori care sunt real interesaţi de realităţile româneşti.
