Tony Judt a fost unul din cei mai interesanţi gânditori politici ai acestui început de secol.
Are o triplă identitate. Evreu cu părinţi veniţi din Rusia şi România şi experienţe de kibutz israelian, a fost crescut şi educat în Anglia la Cambridge şi a fost profesor de istorie la NY University.
De el se leagă şi articolul apărut în 2000 în New York Review of Books şi publicat în volumul de faţă cu titlul schimbat. România la fundul grămezii a stârnit foarte multe controverse şi reacţii nervoase atunci, recitit acum probabil şi cu erorile de informare istorică în general corectate nu mai sună aşa rău. Inclusiv titlul a fost schimbat în România între istorie şi Europa. Motivul este simplu, acum suntem de bine de rău în NATO şi UE.
Prezentul volum Reappraisals – Reflections on a forgotten twentieth century este o culegere de articole şi eseuri privind istoria şi realităţile politice ale lumii secolului XX.
O primă parte priveşte evreii şi evreitatea şi în continuare problemele legate de Israel. Este clar că evreii trăitori în Europa şi-au legat la început speranţele de stânga marxistă şi au îmbrăţişat cu entuziasm cauza comunismului instaurat în Rusia Sovietică. Dezamăgirea a fost imensă şi intensă. Mai era şi alternativa sionismului. După tragedia Holocaustului noul stat al evreilor a trezit multe speranţe. Iată însă că acest stat s-a dezvoltat într-un mediu ostil înconjurător al arabilor şi în primul rând al palestinienilor. Am aflat că SUA realizează forţa militară a acestui stat abia după victoria absolută împotriva vecinilor arabi în Războiul de 6 zile din 1967. În acea vreme, de exemplu, aviaţia israeliană era covârşitor de fabricaţie franceză. După acest război americanii au devenit suporteri necondiţionaţi ai Israelului cu riscul pierderii tuturor prieteniilor din lumea arabă. Judt ne revelează problema Israelului care a devenit un stat arogant cu arabii palestinieni care-i tratează ca pe nişte cetăţeni de categoria a II-a, de unde şi istoria terorismului. Se pare că Judt a avut dreptate pentru că inclusiv atitudinile colonialiste ale israelienilor nu mai sunt acceptabile, inclusiv americanilor, care prin vocea lui Barack Obama fac presiuni ca aceştia să treacă la tratative reale şi sincere cu palestinienii inclusiv apariţia unui stat independent. Holocaustul nu mai poate justifica atitudinile Israelului şi reacţiile la tratamentului discriminatoriu nu mai pot fi acuzate de anti-semitism. Inclusiv eu care sunt din principiu anti-arab agreez că trebuie făcut ceva serios în acest sens. Legat de acest subiect este evocat Edward Said important publicist şi gânditor american de origine palestiniană care dezbate cu realism acest ghem de probleme complicate.
O altă parte este dedicată unor perspective istorice europene privind istoria recentă a Franţei, Marea Britanie sub Tony Blair şi problema Belgiei, stat fără niciun viitor.
Cea mai importantă parte este dedicată problemelor politicii americane de la război încoace. Este evocată momentul cel mai tensionat al Războiului Rece şi anume Criza rachetelor din Cuba. Acolo apare cât de important era teama că această criză va conduce la o criză europeană privind ocuparea de către sovietici a Berlinului de Vest. Kenedy a fost atunci în vizită la Berlin şi a declarat memorabilul:Ich bin ein Berliner, stârnind un entuziasm general şi a mare încredere în americani. Ce distanţă între anii ’60 şi prezentul unui pronunţat anti-americanism apărut acum în Germania, sentiment care se părea că este apanajul gaullismului francez! Este analizat critic aportul lui Kissinger la echilibrul marilor puteri, cu pierderea Vietnamului, sprijinul nerealist al şahului Iranului. Aici eu am o poziţie divergentă. Politica moştenită şi dusă slab de Carter a condus la prăbuşirea acestuia şi instaurarea regimului fanatic al lui Khomeini şi condus răspândirea unui anti-americanism pronunţat în lumea musulmană. Probabil că o atitudine mai fermă a americanilor de sprijinire a şahului cu cereri privind combaterea corupţiei endemice ar fi menţinut Iranul în arealul democraţiei.
În final este o analiză comparativă între sistemul american pronunţat neo-liberal şi cel european al statului social arată că Europa iese mai bine. De fapt criza economică a fost declanşată în SUA prin lipsa reglementărilor în zona financiară şi a lovit ulterior Europa care are un sistem de protecţie socială pronunţat şi care suferă mai greu ajustările.
Ideea lui Judt este că statul este necesar să-şi păstreze atitudinile asistenţiale şi este necesar menţinerea unui echilibru între o economie privată şi un stat social flexibil.
Tony Judt a fost un liberal de stânga adică tot ce mai deosebit de cel care i se declară în România emul. Este vorba de Mircea Mihăieş un neoliberal cu atitudini accentuat împotriva statului social. Este oarecum ironic pentru că Mihăieş este un bugetar complet: profesor la o universitate de stat şi deţinător de posturi înalt administrative. Judt în schimb era tot profesor dar la o universitate americană, evident privată.
Judt a prevăzut cumva că va veni momentul adevărului declanşat de criză economică şi că oamenii politici trebuie să mediteze şi să ia măsurile potrivite fiecărui stat. SUA a reformat asigurările medicale care acoperă acum toţi cetăţenii, lucru pe care guvernanţii români tocmai se treziseră că vor să-l desfiinţeze. Este clar că este necesară o relaţie echilibrată dintre stat şi economia privată.
Tony Judt a decedat în urma unei grele şi rare boli, dar se pare că până în ultimul moment şi-a păstrat luciditatea intelectuală.
