Redacția ePitești publică integral un articol de opinie semnat de Laura Georgiana Giogu, profesor, director al Școlii Gimnaziale „Tudor Arghezi” din Pitești și părinte.
Materialul abordează, din perspectiva autoarei, tema obligațiilor de întreținere în situațiile transfrontaliere și aplicarea mecanismelor juridice europene.
Precizăm că opiniile și punctele de vedere exprimate în material aparțin exclusiv autoarei:
,,Ce se întâmplă cu drepturile unui copil atunci când mecanismele europene există, dar răspunsurile întârzie?
În cazul obligațiilor de întreținere, situațiile transfrontaliere sunt din ce în ce mai frecvente. Părintele nerezident pleacă să locuiască și să lucreze într-un alt stat membru al Uniunii Europene, iar în România declară că nu realizează venituri. În astfel de cazuri, stabilirea situației reale presupune verificări în afara țării și cooperarea dintre autoritățile române și cele ale statului în care persoana își desfășoară activitatea profesională.
Uniunea Europeană dispune de instrumente juridice pentru astfel de situații. Printre acestea se numără Regulamentul (CE) nr. 4/2009 privind obligațiile de întreținere, precum și alte mecanisme de cooperare și schimb de informații între autoritățile statelor membre.
Întrebarea este dacă ele funcționează suficient de repede pentru a proteja drepturile copilului.
În practică, în anumite situații, verificările pot dura luni sau chiar ani. Uneori, părintele care crește copilul ajunge să identifice singur informații despre rezidența fiscală, activitatea profesională, angajatorul sau forma de colaborare a celuilalt părinte și să le pună la dispoziția autorităților pentru verificare.
Ce face copilul în tot acest timp?
Copilul nu poate amâna școala până la finalizarea cooperării internaționale. Nu poate amâna cumpărarea rechizitelor, a hainelor, a alimentelor sau participarea la activități educaționale. Nevoile lui sunt prezente în fiecare zi. Pensia de întreținere este dreptul copilului, nu un privilegiu.
Nu mai vorbim doar despre o procedură juridică. Vorbim despre dezvoltarea copilului, despre echilibrul său și despre șansele lui în educație.
În spațiul public discutăm adesea despre rezultatele elevilor și despre responsabilitatea profesorilor. De multe ori, profesorii sunt considerați principalii responsabili pentru parcursul educațional al unui copil. Sunt mai multe nuanțe.
Totuși, performanța școlară nu depinde doar de ceea ce se întâmplă în sala de clasă. Ea este influențată de mediul familial, de siguranța materială, de accesul la resurse, de stabilitatea emoțională și de modul în care instituțiile statului reușesc să protejeze drepturile copilului.
Un copil care nu beneficiază, la timp, de resursele materiale la care are dreptul nu pornește de pe aceeași linie de start cu ceilalți copii. În aceste condiții, egalitatea de șanse riscă să rămână doar un principiu enunțat în documentele de politică educațională.
Bineînțeles că situația descrisă în acest articol reprezintă un exemplu privind dreptul copilului la educație și la egalitatea de șanse.
Ce face statul în tot acest timp? Cum îl protejează?
Dacă interesul superior al copilului reprezintă un principiu fundamental al legislației române și europene, atunci el ar trebui să se reflecte nu doar în existența unor proceduri, ci și în eficiența și rapiditatea lor.
Existența mecanismelor juridice nu este pusă în discuție. Din contră, ele există și sunt utile. Însă este legitim să ne întrebăm dacă, în practică, acestea răspund suficient de rapid situațiilor în care drepturile unui copil depind de verificarea unor venituri realizate într-un alt stat membru.
Poate că a venit momentul să discutăm mai deschis despre această realitate, nu doar în sălile de judecată sau de audiere.
Protejarea interesului superior al copilului nu este doar responsabilitatea familiei sau a școlii. Este și responsabilitatea instituțiilor care au obligația de a asigura aplicarea efectivă a legii.
Atunci când, în anumite situații, un copil ajunge să aștepte luni sau ani până când instituțiile reușesc să stabilească situația veniturilor unui părinte, nu mai vorbim doar despre cooperare internațională.
Vorbim despre drepturile copilului, despre educație și despre egalitate de șanse.
Ne întoarcem la întrebarea de la care am pornit:
Ce se întâmplă cu drepturile unui copil atunci când mecanismele naționale și europene de cooperare funcționează atât de lent încât întreținerea, deși prevăzută de lege, nu poate fi stabilită, verificată sau executată într-un termen rezonabil, în funcție de particularitățile fiecărei cauze?
Las această întrebare deschisă și invit la reflecție nu doar juriștii și instituțiile statului, ci pe toți cei care consideră că interesul superior al copilului trebuie să fie o realitate, nu doar un principiu menționat în legi și discursuri publice.”
Responsabilitatea pentru opiniile exprimate aparține autorului.
Semnal grav de alarmă lansat de Laura Giogu, director al Școlii „Tudor Arghezi” din Pitești
