Mirul morții, devenit mir al vieții – Predică la Duminica a III-a a Sfintelor Femei Mironosițe

Mirul morții, devenit mir al vieții – Predică la Duminica a III-a a Sfintelor Femei Mironosițe

Un mesaj profund despre iubirea care nu așteaptă răsplată și credința care merge înainte chiar și fără răspunsuri se desprinde din predica dedicată Duminicii Mironosițelor, rostită de părintele Octavian Duminicăde la Parohia Sf Ier. Nicolae si Sf. Ier. Nectarie din Pitești.

Pornind de la drumul femeilor către mormântul lui Hristos, cuvântul evidențiază transformarea mirului morții în mir al vieții și puterea iubirii care biruie frica și deznădejdea:

“Dis-de-dimineață, când era încă întuneric
Iubiți credincioși, Evanghelia de astăzi începe cu un drum. Un drum scurt — câteva sute de pași prin Ierusalimul abia trezit — dar care, prin ceea ce ascunde în el, devine unul dintre cele mai adânci drumuri din toată Sfânta Scriptură.

E drumul femeilor mironosițe către mormânt. Pleacă dis-de-dimineață, fiind încă întuneric, cu mir cumpărat în grabă, cu pași tăcuți, cu ochii încă plânși de Vinerea Mare. Pleacă să facă ceea ce nu apucaseră să facă în noaptea îngropării: să ungă trupul Celui pe Care Îl iubeau.

Să ne oprim o clipă asupra acestui gest. Pentru că un trup mort nu mai poate răsplăti pe nimeni. Mironosițele nu se duc să primească ceva, nu se duc să ceară ceva. Se duc să dea — și știu că nu vor primi nimic înapoi. Aici se ascunde icoana cea mai curată a iubirii creștine: iubirea care nu calculează, iubirea care nu așteaptă răsplată, iubirea care slujește chiar atunci când slujirea pare zadarnică.

Mirul morții, devenit mir al vieții – Predică la Duminica a III-a a Sfintelor Femei Mironosițe

Și mai e ceva. În timp ce ucenicii — bărbații aleși ai Domnului — stăteau ascunși de frica iudeilor, femeile pornesc pe străzile pe care străjile romane încă patrulau. Frica nu le este străină, dar dragostea lor e mai puternică decât frica. Sfântul Ioan Gură de Aur observă, în Omiliile la Matei, această îndrăzneală a dragostei: ea face inima să uite primejdia. Frica strigă rămâi, iubirea șoptește mergi — și mironosițele aleg să asculte șoapta.
„Cine ne va prăvăli nouă piatra?”
Pe drum, însă, le ajunge gândul cel firesc. Sfântul Evanghelist Marcu ne spune cu o sinceritate dezarmantă: Și ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului? Că era foarte mare (Mc. 16, 3-4). Iată o întrebare pe care toți o cunoaștem. Ea nu e doar întrebarea mironosițelor de atunci — e întrebarea fiecărei inimi care iubește și care nu vede cum să-și împlinească iubirea.
Cine ne va prăvăli piatra bolii care ne ține rudele țintuite la pat? Cine ne va prăvăli piatra unei căsnicii surpate, a unui copil rătăcit, a unei singurătăți care apasă mai greu decât orice lespede? Cine ne va prăvăli piatra propriilor noastre patimi, de care nu mai avem putere să ne smulgem? Și totuși — și acesta este lucrul cel uimitor — mironosițele nu se opresc. Nu se întorc acasă, deși nu au răspunsul. Pleacă fără soluție, dar cu iubire. Fac pasul, deși piatra e mai mare decât puterea lor.

Aici, frați și surori, este o lecție duhovnicească pe care n-o vom epuiza niciodată: iubirea nu pleacă atunci când are toate răspunsurile. Iubirea pleacă pentru că nu poate să nu plece. Și exact celui ce pleacă astfel — fără siguranță, dar cu inima — i se prăvălește piatra. Nu pentru că ar fi împins-o el, ci pentru că Cineva o pravalește înaintea lui.
Piatra răsturnată — nu pentru Hristos, ci pentru noi

Sfinții Părinți ne atrag luarea-aminte asupra unui amănunt teologic de o frumusețe rară. Hristos nu a avut nevoie să fie scos din mormânt. El ieșise deja, cu pecețile întregi, fără să strice piatra. Așa cum, la Naștere, a ieșit din pântecele Preacuratei fără să-i strice fecioria, tot așa, la Înviere, a ieșit din mormânt fără să strice pecețile. Trupul Său proslăvit nu mai era supus legilor materiei.
Atunci de ce a fost răsturnată piatra? Pentru noi.

Pentru ca femeile să poată intra. Pentru ca îngerul să le poată arăta locul gol. Pentru ca îndoiala noastră să aibă un loc unde să se plece și să se predea. Piatra n-a fost dată la o parte ca să iasă Hristos, ci ca să intre în mormânt credința noastră și să iasă afară, biruitoare, mărturisirea Învierii.

Și încă ceva: îngerul nu vine să facă posibilă Învierea — ea era deja săvârșită. Îngerul vine pentru ele, pentru mironosițe. Pentru că dragostea care nu calculează merită îngeri trimiși înaintea ei. Cele ce plecaseră să slujească dragostea lor pentru un mort sunt întâmpinate de un mesager al cerurilor care le vestește că El este viu.

Eva în grădină — și mironosițele în grădină
Sinaxarul Duminicii de astăzi cuprinde un cuvânt de o adâncime uluitoare: se cuvenea ca aceea care căzuse mai întâi sub păcat, care auzise mai întâi blestemul, să vadă mai întâi Învierea și să audă ea însăși bucuria. Eva fusese prima care, în grădina Edenului, văzuse pe omul cel dintâi. Mironosițele sunt primele care, într-o altă grădină — căci mormântul Domnului, ne spune Sfântul Ioan, era într-o grădină — Îl văd pe Noul Adam, pe Hristos cel Înviat.

Aceasta nu este o coincidență, ci o lucrare tainică a Proniei. Acolo unde s-a făcut căderea, acolo se face și ridicarea. Pomul neascultării din Edenul cel vechi este înlocuit de pomul Crucii, înfipt aproape de o nouă grădină. Mâna care a întins fructul oprit este tămăduită de mâna care întinde mirul iubirii. Și cuvântul rostit Evei — în dureri vei naște fii — își găsește răspunsul în bucuria mironosițelor, care nasc, prin propovăduirea lor, pe cei dintâi fii ai Învierii.

Mirul morții, devenit mir al vieții
Și acum, iubiți frați, să privim cu luare-aminte la însăși materia acestei pericope: mirul.
Mironosițele duc cu ele un mir al morții, un mir de îngropare. Era obiceiul iudaic ca trupul celui adormit să fie uns cu uleiuri aromate, ca să se înfrâneze stricăciunea. Dar mirul lor nu va atinge un trup mort. Va întâlni — fără ca ele să mai poată să-L atingă — pe Cel Viu.
Și se petrece atunci o răsturnare uluitoare: ele plecaseră să-L ungă pe El și se întorc unse de El. Plecaseră ca slujitoare ale morții — purtând mir, giulgiu, lacrimi, toate uneltele înmormântării — și se întorc ca mărturisitoare ale vieții, alergând către ucenici, strigând: Hristos a înviat! Mirul de înmormântare s-a transfigurat în mir al vestirii. Și nu este lucru de mică însemnătate că Biserica a păstrat această taină: chiar mirul cu care erau unși morții, în Legea Veche, este astăzi mirul cu care sunt unși cei nou-botezați, în Taina Sfintei Mirungeri. Ce ungere de moarte era, a devenit pecetea darului Duhului Sfânt.
Sfântul Ioan Gură de Aur le numește pe mironosițe „Apostoli ai Apostolilor” — pentru că ele duc Apostolilor înșiși vestea cea dintâi a Învierii. Ucenicii vor fi, mai târziu, trimiși la toată făptura. Dar înainte de ei, înaintea oricărei propovăduiri, sunt trimise femeile. Cerul a încredințat Vestea cea Bună mai întâi unor inimi care nu calculează.

Mironosițele de astăzi
Frați și surori, această Evanghelie nu este o amintire frumoasă a unor femei evlavioase din veacul I. Este chipul nostru, al fiecăruia, atunci când iubim cu adevărat. Pentru că fiecare dintre noi pleacă, în viață, măcar o dată, „dis-de-dimineață, fiind încă întuneric”, către un mormânt al lui.

Mergem ca mironosițele atunci când veghem la patul unui bolnav care nu se mai face bine. Mergem ca mironosițele când îngrijim un părinte ce nu ne mai recunoaște. Mergem ca mironosițele când rugăm pentru un copil rătăcit. Mergem ca mironosițele când mai aprindem o lumânare la mormântul unei rude, după ani și ani. Mergem ca mironosițele când iubim pe cineva care nu ne mai poate răsplăti — și o facem totuși.
Și de fiecare dată, pe drumul acela, ne ajunge aceeași întrebare: „cine ne va prăvăli nouă piatra?” Cine va prăvăli piatra suferinței mele, a singurătății mele, a păcatului meu, a deznădejdii mele? Iar răspunsul Bisericii, în această Duminică, este unul singur: dacă mergi, piatra va fi prăvălită. Nu de tine. De Cineva care a venit la mormânt înaintea ta. De Cineva care, și de data aceasta, nu așteaptă să-L ajuți să iasă, ci se face cunoscut ție pentru ca tu să poți intra în taina vieții.
Plecăm slujitori ai morții și, fără să băgăm de seamă, ne întoarcem mărturisitori ai vieții. Aceasta este lucrarea ascunsă a fiecărei iubiri creștine.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că Biserica n-a stat niciodată fără mironosițe. În fiecare veac, Domnul Și-a ales femei pe care a făcut mărturisitoare ale vieții. Nu vă temeți, deci, de mărimea pietrei. Nu vă opriți din drumul vostru pentru că nu vedeți cum se va deschide mormântul. Mergeți. Iubiți. Slujiți. Iar la capătul drumului, vă va întâmpina, ca și pe ele, Cel care, văzându-vă, vă va spune: bucurați-vă.
„Bucurați-vă!” — cuvântul Celui Înviat
Iubiți credincioși, să luăm cu noi din această Sfântă Liturghie un singur cuvânt, mic și mare în același timp: mergeți. Mergeți chiar dacă piatra pare prea mare. Mergeți chiar dacă e încă întuneric. Mergeți chiar dacă nimeni altul nu mai merge. Mergeți, pentru că la capătul drumului celor ce iubesc, mormântul este întotdeauna gol și Cel Viu vă iese în întâmpinare.

Iar Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce Și-a arătat Învierea mai întâi mironosițelor, să ne învrednicească și pe noi să fim, fiecare la măsura lui, din slujitori ai morții, mărturisitori ai Vieții. A Lui să fie slava, împreună cu Tatăl Cel fără de început și cu Preasfântul și de viață făcătorul Său Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Hristos a înviat!”.