Naționala de fotbal a României a arătat ca o lămâie stoarsă în disputa cu ienicerii lui Terim.

Obosită și, mai ales, fără orizont. Fără relații de joc bine conturate. Bezmetică. Cu un joc la voia întâmplării. O națională parcă lipsită de antrenor.

Parcă? Dincolo de jucători de valoare, o echipă are nevoie, pentru performanță, de un antrenor inteligent, deschis și bun psiholog. Întrunește Victor Pițurcă toate aceste calități? Este el antrenorul care selecționează doar ce e mai bun, fără alte criterii, anapoda subiective? Pe Pițurcă îl scot în evidență, mai degrabă, bodogănelile, încăpățânarea arțăgoasă și țâfna ca de copil mare decât vreun talent în a antrena bine și temeinic.

Unii s-au grăbit să-l aplaude după succesul cu Ungaria. Gâdilați în orgoliul lor prostesc naționalist, nu puțini l-au declarat pe Piți antrenor de cinci stele. Stele verzi, poate! Ungurii sunt la fotbal băieți de matineu. Cară mingea la picior ca bolovanul în spate. Cum să-l aplauzi atât de zgomotos pe Victor Pițurcă după o victorie în fața unor amatori în ale fotbalului?

Bătaia pe care, scurt pe două goluri, ne-au dat-o turcii a fost dușul rece care i-a trezit la realitate pe naivi și pe proști. Pe naivii și fraierii care, preț de câteva zile, au avut încredere că Piți ne va duce, totuși, la Mondiale. Poate la Mondialele de barbut?

• Distribuie:
• Distribuie
•