Jumătatea plină a Piteştiului. Ori de câte ori revin la Piteşti încerc să vorbesc cu cât mai mulţi oameni cu putinţă. Unii care mi-au rămas apropiaţi, alţii care poate mă mai ţin minte de pe vremea când lucram în presă. Sau foşti concetăţeni de-ai mei pe care îi văd pentru prima oară. Fac asta pentru că vreau să ştiu cum se mai simte pulsul oraşului în care am trăit mai bine de trei decenii, văzut prin prisma a zeci de experienţe personale ale cunoscuţilor mei.

Nu de puţine ori, impresiile acestora vin în contradicţie cu ale mele, ceea ce duce la discuţii nu neapărat constructive, dar în mod sigur instructive. Aşa a fost cazul şi zilele astea, când m-am întâlnit cu o grămadă de oameni, cu vârste şi profesii diferite, pe care-i uneşte o viziune mai degrabă pesimistă asupra prezentului şi trecutului oraşului şi al ţării.

Eu, pe de altă parte, dacă nu mai stau în stresul zilnic al vieţii piteştene, îmi permit şi luxul de a fi mai degrabă optimist. Şi nu numai din punct de vedere material, pentru că este limpede că nivelul de trai din Piteşti a crescut destul de mult, dovadă în acest sens fiind numărul crescut de maşini şi preţurile care avansează încet, dar inexorabil.

Optimismul meu nu este o trăsătură pe care a trebuit să-mi părăsesc definitiv ţara pentru a mi-o descoperi, ci este un rezultat al dorinţei de a încerca, într-o mare de pesimism, să văd jumătatea plină a paharului. Drept urmare, ori de câte ori mă aflu în Piteşti, caut să văd ce s-a mai schimbat, ce e nou şi ce e îmbunătăţit. De data asta, primul lucru care m-a impresionat a fost faptul că într-o parcare centrală se amenajează staţii de încărcare pentru maşinile electrice.

Imediat după, am primit un document solicitat de la primărie în doar câteva minute, o viteză de reacţie demnă de state cu administraţie mult mai eficientă şi modernă. După aceea am luat contact cu zeci de liceeni şi de studenţi, cu care am purtat conversaţii suficient de dinamice şi de interesante ca să-mi atenueze pesimismul faţă de viitorul acestor meleaguri.

Sunt convins că aceste mici exemple nu pot compensa frustrările zilnice ale unui piteştean normal, obligat să trăiască într-un oraş care nu dă prea multe semne de dezvoltare, unde limuzinele trec pe lângă şantiere neterminate şi peste capacele de canal prost nivelate, iar oamenii sunt de multe ori nevoiţi să meargă pe stradă pentru că trotuarul este ocupat de maşini parcate aiurea.

La fel, şi acestea sunt doar câteva situaţii cu care piteşteanul se confruntă zi de zi. Şi care explică uşor pesimismul locuitorilor. Dar nu vorbim de probleme care nu pot fi rezolvate. Vorbim de chestiuni pe care o administraţie normală ar putea să le gestioneze mult mai bine. Dar n-o face, poate şi pentru că puţini sunt cei care-şi exprimă nemulţumirile în mod deschis. Cei mai mulţi tac şi înghit, resemnaţi, dar frustrarea care se adună cu ocazia asta îi face să vadă viitorul în culori sumbre.

Dar dacă s-ar înmulţi cei care au decis să vadă altfel lucrurile? Dacă ar spori numărul celor merg la primărie să le ceară aleşilor locali decizii mai bune pentru oraş? Dacă ar fi mai mulţi cei care solicită informaţii despre investiţiile publice? Dacă ar participa nu doi-trei, ci zeci şi chiar sute de cetăţeni la şedinţele publice de consiliu local?

Presiunea pe autorităţile publice ar creşte, iar rezultatul ar putea fi chiar un oraş mai curat, mai respirabil şi mai bogat, cu cetăţeni mai bine trataţi.

• Distribuie:
• Distribuie
•