Niciodată acasă. Sunt cetățean român cu domiciliul în străinătate. Așa scrie pe pașaportul meu. Am abonament de mobil într-o țară, am abonament de cablu în alta, îmi fac cumpărăturile pe net dintr-o altă țară și așa mai departe.

Am o proprietate într-o țară și trăiesc cu chirie în alta, dar când vine vorba de acasă, singura dată când nu o zic forțat este atunci când mă refer la patria mea mumă, așa cum îi spun, mai în glumă, mai în serios. Am dezvoltat, de-a lungul timpului, o relație de iubire și ură cu țara mea, din care am plecat într-o perioadă de mari scandaluri și temeri vizavi de viitor. Cam ca zilele astea.

Dar n-am încetat să mă interesez despre ceea ce se întâmplă pe-acolo, nu de puține ori prietenii din țară aflând de la mine despre evenimente sau alte activități din imediata lor apropiere. De aceea vin ori de câte ori am ocazia, fie pentru a-mi repara dantura (avem dentiști buni) sau pentru o frizură banală (avem și frizeri buni), fie pentru a-mi lansa câte-o carte sau pentru a mă plimba pur și simplu pe Trivale.

Bineînțeles, motivele principale, legate de familie și prieteni, sunt la fel ca ale celorlalte milioane de compatrioți care trăiesc în străinătate, deci nu mai insist. Cu toate acestea, am decis să nu particip la mitingul diasporei care a tot inflamat opinia publică și presupun că va continua să o facă și în viitorul apropiat. Pentru că nu mă simt bine la mitinguri, strigând chestii contra unora care oricum nu înțeleg decât mesaje simple și penetrante, de genul celor prezente pe plăcuțe suedeze de înmatriculare.

Dar sunt total de acord cu protestul celor care, ca mine, trăiesc afară, dar ar vrea ca și acasă, în România, să aibă o țară ca afară. Una în care să nu fii condus de agramați și/sau de penali, în care legea să fie una pentru toți și în care cei care fură să stea măcar pe tușă, dacă nu la închisoare. Nu în funcții publice, plătite din impozitele milioanelor de oameni care muncesc în România și din taxele pe miliardele de euro trimise de milioanele de români care trăiesc și muncesc în afară.

Nu, nu e nicio exagerare, pentru că, potrivit statisticii Băncii Mondiale, românii au trimis acasă în 2017 puțin peste 4,25 de miliarde de euro. Spre comparație, în 2017 investițiile străine directe în România au fost, conform BNR, puțin peste 4 miliarde și jumătate de euro. Și sunt mult mai multe statistici care arată cât de important este aportul românilor de afară în viața celor care trăiesc în interiorul granițelor.

E drept, România de-afară este la fel de pestriță ca și cea dinăuntru. Sunt și cerșetori,  sunt și prostituate, sunt și hoți, sunt și jucători de alba-neagra, sunt și mulți trăitori din ajutoare sociale, dar sunt și muncitori, ospătari, vânzători, asistenți medicali, doctori, ingineri, contabili, arhitecți, o a doua Românie cu nimic mai presus sau mai prejos decât cea dintâi. Ai cărei locuitori, însă, nu sunt niciodată acasă. În statul lor de rezidență, indiferent cât de meseriași sunt, sau cât de populari, nu vor fi niciodată priviți ca fiind de-acolo.

În statul lor de origine, indiferent câte miliarde trimit, nu vor mai fi primiți niciodată înapoi cu totul, dovadă fiind reacțiile care ajung până la nesimțire crasă ale celor care conduc țara în această perioadă. Și asta doar pentru că-și doresc o viață mai bună pentru toți, nu numai pentru ei înșiși, în speranța, mai mult sau mai puțin secretă, că odată și-odată le vor putea avea pe-amândouă, traiul bun și sentimentul de acasă, aici, în România.

• Distribuie:
• Distribuie
•