Preotul Octavian Duminică de la Parohia Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Ierarh Nectarie – Pitești, despre a VII-a duminică după Paști.

Citiți și: Duminica a XII-a după Rusalii. „De vrei să intri în viaţă păzeşte poruncile!”(Matei, 19, 16)

Această duminică (a VII-a după Paști) este așezată între praznicul Înălțării și cel al Rusaliilor. Prin Înălțarea Sa la Cer, Mântuitorul Iisus Hristos face ultimul act al descoperirii Dumnezeirii Sale în fața apostolilor și prin ei, în fața noastră, a tuturor.

După sărbătoarea Înălțării este pusă Duminica închinată Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic, care L-au mărturisit pe Hristos-Domnul, ca fiind Dumnezeu adevărat, deoființă cu Tatăl și deplin egal cu Acesta.

În același timp, duminica aceasta este o pregătire pentru praznicul Pogorârii Sfântului Duh, trimis de Dumnezeu-Tatăl și de Dumnezeu-Fiul pentru a uni în Dumnezeu pe cei care cred în Hristos, realizând Biserica, trupul Lui.

Rugăciunea arhierească

Evanghelia din această duminică (Ioan 17, 1-13) nu ne vorbește despre nicio minune săvârșită de Mântuitorul, nicio pildă rostită de El și nici vreo încredințare a Învierii Sale. Evanghelia de azi este o învăţătură transmisă peste milenii prin intermediul unei rugăciuni: Rugăciunea lui Iisus din Ghetsimani, iar una dintre temele centrale ale acesteia o constituie UNITATEA.

Cunoașterea unității trinitare

Viaţa veşnică, a cărei definiţie unică o găsim în Evanghelia de azi (Ioan 17, 3), este cunoaștere, cunoașterea Unului în fiinţă şi întreit în Persoane: Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi Aceştia trei Una sunt. (I Ioan 5, 7).

Această cunoaștere a unității trinitare are în centrul său Persoana divino-umană a Mântuitorului Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut Om, Adam cel Nou, ca în El şi prin El, fiecare să avem accesul la Tatăl prin Duhul Sfânt.

Această Taină nu a fost descoperită Sfinților Apostoli decât după Pogorârea Sfântului Duh, Duhul lui Hristos, al Adevărului întrupat (Ioan 15, 26), Care vine să întemeieze Biserica în Ziua Rusaliilor.

Duminica aceasta este despre Hristos înviat și înălțat și Duhul încă nepogorât.

Duminica aceasta pare a fi o duminică tristă, cu Mântuitorul înălțat la ceruri și fără Duhul pogorât. Viața veșnică, pregustată încă de pe pământ, prin Sfintele Taine, continuă să se poziționeze între deja și nu încă. Între Hristos înviat și înălțat și Duhul încă nepogorât. Dar întristarea așteptării de azi se va preface în „bucurie rusalină”.

În această rugăciune, Mântuitorul se roagă pentru unitatea Bisericii. „Să fie una precum suntem şi Noi”. Dumnezeu este Sfânta Treime – Trei Persoane într-o Unime. Așa este chemată și omenirea să devină, ca un [singur] Om care cuprinde pe toți oamenii, în care fiecare își păstrează persoana sa, dar alcătuiesc împreună o unime.

Roadele rugăciunii arhierești

Un rod al acestei rugăciuni este și ceea ce s-a întâmplat la Sinodul I Ecumenic – Niceea 325. Un eretic, pe nume Arie, a încercat să strecoare o erezie în sufletele oamenilor și în învățătura Bisericii.

Acest Arie susținea că Hristos nu ar fi Dumnezeu adevărat, ci o creatură–specială, dar totuși creatură  – a lui Dumnezeu-Tatăl. Acea erezie a fost înțeleasă ca un izvor din care, mai departe, curge un șir întreg de erezii.

S-a depășit această încercare, cu darul Sfântului Duh, prin cei 318 Sfinți Părinți adunați la chemarea Sfântului Împărat Constantin cel Mare și au pus Biserica pe o temelie pe care învățătura dumnezeiască de credință s-a dezvoltat în următoarele Sinoade Ecumenice – toate s-au raportat la acest prim Sinod Ecumenic.

Un alt rod al rugăciunii Mântuitorului este și depășirea dezbinării care apare între noi, oamenii. Fie că este vorba de ceva personal, fie că este vorba de probleme teologice, de căutarea adevărului.

Această rugăciune este o binecuvântare pentru unitate, pentru dragoste si pentru Adevăr. Rostirea rugăciunii de către Hristos ne arată că El, prin Duhul Sfânt, este Cel Care lucrează unitatea în Biserică și între noi, oamenii, în orice împrejurare o căutăm. Suntem una, pentru că suntem încorporați în Hristos și Acesta ne duce la Tatăl, unindu-ne cu El.

Biserica este UNA

Biserica este UNA. Ea are și calitatea de UNIME, ca loc în care cunoaștem și trăim apropierea de semeni și de Dumnezeu.

A fi aproape de celălalt nu este puțin lucru, pentru că în Biserică Îl aflăm noi pe Samarineanul Milostiv și în Biserică învățăm să fim aproapele celuilalt. Această apropiere este pasul văzut a ceea ce este nevăzut – dragostea – și care are ca urmare unirea cu celălalt și unirea cu Dumnezeu.

Părintele Rafail Noica spunea cândva că „trăirea creștinească adevărată este iubirea lui Hristos. „Totul pleacă de la iubire și se întoarce la iubire. În afară de iubire nu este nimic altceva, întrucât este scris că Dumnezeu Însuși este iubire.”

Necredința este o lipsă a iubirii și a smereniei. Este centrarea pe sine, preocuparea de sine, este exact opusul a ceea ce face Mântuitorul în această rugăciune. În ultimele clipe dinaintea Patimilor, gândirea Lui nu este la El, ci este la Tatăl și la oameni, la misiunea, la ascultarea primite de la Tatăl, spre folosul oamenilor.

Biserica și viețuirea în Biserică

Dacă Biserica și viețuirea în Biserică ne fac să fim aproape de Hristos și de oameni, în mod contrar, lipsa Bisericii și lipsa noastră din Biserică (viața Bisericii) duc către lipsa apropierii de Hristos și de oameni. Și unde nu este apropiere, nu va mai fi nici unitate.

Se întâmplă uneori ca cineva să fie tentat să plece din Biserică. Un astfel de om fie vede o lipsă la un cleric sau la un credincios, fie e nemulțumit de el însuși, părându-i-se că nu e în locul potrivit, fie că îl ademenește cineva, ori în mintea sa cugetul i se pleacă, atras de un gând viclean, spre a se îndepărta de Biserică.

Astăzi, când oamenii sunt atât de mobili și se schimbă atâtea lucruri în viața personală, o astfel de depărtare ar putea părea că nu e ceva deosebit.

De fapt, atunci când cineva se depărtează de Biserica, el se depărtează de Hristos, fie că știe sau nu știe, că vrea sau nu vrea. Atunci când cineva nu-L mai vede, nu-L mai simte pe Hristos în Biserică, el nu-L va vedea și nu-L va simți nici în altă parte. În Biserică, Hristos Se simte cu cea mai mare putere – în Sfintele Taine, în slujbe, în rugăciune, în post, în milostenie (activități social-filantropice) – în general, în toată rânduiala Bisericii.

Omul, odată ce nu mai înțelege sfințenia, nu-L va înțelege nici pe Cel care o dă – Hristos, prin Duhul Sfânt. Și de la a nu mai ține rânduielile Bisericii se ajunge la a nu se mai uni cu Cel Care le-a dat, cu Hristos-Domnul.

Unitate, Viețuire, Comuniune

Teologia rugăciunii arhierești a Mântuitorului Hristos rămâne pentru omul contemporan un întreit prilej de adâncă meditare duhovnicească: unitate după modelul Treimii, vieţuire după modelul lui Hristos şi comuniune după modelul Bisericii, ca mărturie şi dinamism misionar până la sfârşitul veacurilor.

Prezența lui Hristos este continuă și smerită. Așa este și prezenta Bisericii. Omul are libertatea să intre în Biserică, să rămână și să crească în ea. Și după cum Hristos nu ne forțează, nici Biserica nu ne forțează. Lângă Arie au fost unii dintre cei mai mari sfinți ai Bisericii, dar el nu i-a ascultat, nu i-a urmat, nu a dorit să fie în comuniune cu ei.

Dacă în Biserică învățăm și trăim apropierea și iubirea, comuniunea, în afara Bisericii nu este comuniune. Omul zilelor noastre se străduiește mult să realizeze fel de fel de unități – de la relații personale la uniuni de state. Dar acolo unde Duhul lui Dumnezeu nu lucrează, nu se reușește, oricâtă bunăvoință și oricâtă energie s-ar depune.

Doar Dumnezeu poate uni ceea ce căderea a dezbinat – pe om de om și de Dumnezeu. Doar El dă posibilitatea de a fi cu adevărat împreună unul cu altul. În afara Bisericii se trăiește iadul, se trăiește răceala de a nu iubi și focul nestins al dorinței neîmplinite de a fi iubit.

• Distribuie:
• Distribuie
•