Periodic, tot mai des în ultima vreme, exersăm ca națiune neputința. Învârtitul copios în cerc. Ni se tot întâmplă. Iar și iar. De fiecare dată este la fel: ne revoltăm pe internet, la televizor și la o bere cu prietenii, ne lamentăm, plângem, ne solidarizăm, aprindem candele și ieșim în stradă în inutile marșuri ale tăcerii. De parcă tăcerea ar putea, hipnotic, să clintească nesimțiții din loc.

Stăm cu ochii pe ceas. Știm că următoarea tragedie în care autoritățile corupte, incompetente și indiferente vor ucide pe alții dintre noi este doar o problemă de timp. Și atunci iar un ministru, un primar sau un deputat, parte a sistemului care ne omoară cu zile, vor vărsa lacrimi mari pe cadavrul unei alte Aura Ion și al unui alt Adrian Rugină. Perverși ipocriți, cu burțile plesnind a caviar și șampanie scumpă…

Ce au schimbat autoritățile în atitudinea lor după prăbușirea în munții Apuseni a avionului pilotat de Adrian Iovan? Cine a plătit pentru lacrimile înghețate pe obraz ale Aurei Ion? Dar pentru motorul bărcii de salvare de la ISU care n-a pornit, în timp ce în apa lacului Siutghiol mureau oameni? Pentru iadul de la maternitatea Giulești în închisoare este asistenta, iar pentru cumplitul sfârșit al polițistului-motociclist din coloana ministrului Oprea va fi arestată groapa. Despre pilotul de planor al cărui cadavru nu a fost găsit din august până acum cine mai vorbește? Ce s-a ales de ancheta în cazul copilului Andrei Eugen Turcu, mort în primăvara acestui an în Spitalul Municipal din Curtea de Argeș după un diagnostic greșit?

E același film.

Acum, ca și atunci, ca și la viitoarea catastrofă, autoritățile își încruntă sprâncenele și își suflecă mânecile. Se lucrează. Se anchetează. Se controlează. O săptămână, poate două, poate mai puțin. Ca și cum nu ele, nenorocitele, sunt vinovate pentru că în România se moare cu zile. Pentru că în România pleci într-o seară pe picioarele tale la un concert și vii acasă într-un sicriu. După o săptămână, poate două, noi ne vom întoarce la ale noastre, iar autoritățile, la ale lor. La interesele, nepotismele și șpăgile lor.

Nu, prieteni, nu marșurile tăcute ne vor ajuta. E nevoie de o radicalizare a societății civile. E nevoie de mitinguri apăsate și în cascadă. De mitinguri în care din sute de mii de piepturi să se audă, zgomotos, revolta. Poate doar așa, simțind presiunea constantă a străzii, liderii politici și administrativi, cu izmenele ude de teamă, își vor schimba atitudinea. DNA chiar nu le poate face singură pe toate.

Păstrați lumânări. Pentru viitorul carnagiu.

• Distribuie:
• Distribuie
•