Zăpezile de acum şi de altă dată

Zăpezile de acum au stârnit multe comentarii.

N-am mai avut în cei 22 de ani un astfel e fenomen iernatic, iernile au fost blânde. Ştiţi ce ne lipeşte un cutremur! Doamne fereşte!

Am citit îndemnat de o prietenă opiniile nefericitei care răspunde la numele Dollores Benezic. Şi se apucă să evoce domnişoara Benezic nişte amintiri depănate de bunici. Ea povesteşte despre faptul cum oamenii au reuşit să iasă din această catastrofă. Atunci zăpada de peste 2 metri a acoperit cam tot sudul României. Eu împlineam în acea vreme vârsta de 5 ani! Şi-mi reamintesc nămeţii cât casa, de tunelurile şi tranşeele prin zăpadă ca să treci strada. Ai mei, oameni tineri încă pe vremea aia, au degajat casa şi trotuarul. Au făcut cărări spre coteţul de găini şi la porc, că pe vremea aia creşteau şi porc la oraş şi cred că spre veceu. Că pe vremea acea nu aveam încă apă curentă, ulterior au instalat baia cu veceu. Eu nu ţin minte pe vremea aia să fi suferit de frig, ne încălzeam cu lemne, apoi au instalat părinţii gaze. Casa era una mică dar se vede că era destul de bine făcută. Lumea s-a descurcat au găsit pâine pe cartelă. Deci oamenii s-au descurcat! De ce nu a fost mare tămbălău în aceste condiţii foarte vitrege? Am văzut acel documentar românesc, curios, în limba rusă, am înţeles că trebuia vizat de cenzura sovietică. Într-adevăr brutarii au fost mobilizaţi să asigure cu pâine populaţia, iar la ţară s-au descurcat cu mălaiul pentru mămăligi. Dar cine putea circula pe vremea aceea? Păi doar tancurile primite de la hulpavii noştri vecini că îmi amintesc atunci când am învăţat să citesc am văzut lozinca: URSS/ Bastion al păcii e! Deszăpezirea şoselelor a mers încet, circulaţia era scăzută, la vremea aceea, erau la mare cinste săniile cu cai. Cred că mai circulau şi IMS-urile, ZIM-urile şi ZIL-urile securităţii care să-i adune pe nemulţumiţi. Căci vremea aceea de mare solidaritate în memoria bunicilor don’şoarei Dollores uită că solidaritatea, mai ales la ţară, era periculoasă. Maşinăria represiunii funcţiona din plin. Atunci se desfăşura în plin programul de exterminarea al elitelor româneşti, ca să facă loc acelor incompetenţi care sunt şi azi la putere prin mecanismul de contraselecţie inventat de comunism.

În anii ’50 erai considerat om cu stare dacă aveai motocicletă, dacă avea şi ataş erai un fel de milionar. Şi dacă aveai ceas de mână. Tata n-a avut cel puţin în copilăria mea. Dar cu singura ocazie când a ajuns la mare la băi cu colegii de serviciu, s-a pozat cu bărcuţă şi cu un ceas de mână, împrumutat de la cineva. Asta se întâmpla prin ’56 la Vasile Roaită. Aşa se numea localitatea care, ulterior, după ce respectivul mânuitor de sirenă la Griviţa s-a dovedit a fi fost de fapt nu grevist ci un spărgător de grevă şi agent al Siguranţei burghezo-moşiereşti, s-a numit şi a rămas Eforie.

Revenind la pseudo-amintirile tinerei jurnaliste cu nume curios şi eu provin de la ţară prin părinţi. Tata a văzut prima oară trenul la 11 ani şi s-a speriat de monstrul ăla mecanic! Vacanţele aveau loc pe rând la Aluniş, lângă Slănic Prahova şi apoi Avrig sub munţii Făgăraş la mama. Familiile ţărăneşti pe acea vreme aveau cam 10 -15 membri care includeau bunicii, părinţii şi copii. Citind Moromeţii, retrăiam deliciile copilăriei prahovene cu toţi ăia 10 strânşi în jurul unei măsuţe joase şezând pe scăunele şi întingând într-o tigaie cu peştişori prăjiţi prinşi de mine şi verii mei sau de laptele prins pe care-l beam de dimineaţa. Îmi amintesc că prin ’55 din cauza secetei şi a lipsei mălaiului unchiul Vasile ne oferea o mămăligă neagră din orz! La Avrig în Ardeal era complet diferit, în primul casele erau mari şi impresionante, de cărămidă şi ele sunt ca model predecesoarele vilelor de azi cu acoperişul în două ape din tot spaţiul germano-austriac. De bază era pâinea la cuptor cu coaja groasă bătută care rezista 2 săptămâni! Iar ocupaţia mea favorită era pescuitul cu chelteul, un coş de nuiele. Concluzia mea mărturisită tatălui meu pe la 4-5 ani era: Ce ţară mare e aici! Iar când bunica m-a dotat cu o pălărie de paie ardelenească şi m-a luat la seceră la grâu am început să plâng şi să urlu: Nu vreau să fiu ţăran! Eu şi sora mea ajungeam la Avrig gratuit prin aranjamentul lui taică’meu cu un camionagiu de la Uzina 1 Mai care pleca de la Ploieşti la Cluj. Era probabil aventura copilăriei mele. Erau anii ’50 şi camioanele erau vechi şi hârbuite şi coşmarul erau penele de cauciuc. Cred că şoferul făcea pe drumul între Ploieşti şi Avrig cam 10 pene. Ce ne mai bucuram când camionul ajungea pe lângă un tren şi reuşea să-l întreacă. Plecam dimineaţa din Ploieşti şi ajungeam pe la miezul nopţii la Avrig, deci media orară era cam de 1o km/oră! Pentru mine viaţa la ţară se desfăşura exclusiv vara. Aşa că iernile nu prea le ştiu, dar mai mare mai ajungeam pe la Avrig şi erau ierni grele şi geroase cu zăpadă multă, dar nu viscolită, eram exact sub Negoiul şi Suru.

La o aşa familie mare chiar cu nămeţii cât casa din ’54 cei prinşi în zăpezi reuşeau repede să degajeze locuinţa şi acareturile. Se putea descurca cu proviziile câteva săptămâni. Nu era circulaţia intensă de azi.

Mai am avut parte de o iarnă cu reportaj redifuzat azi cu iarna ’68. Am revăzut zăpezile mari cu blocarea tramvaielor bucureştene. Tonul reporterului era vesel, vremurile chiar îndemnau la relaxare, se mai desfăcuse şurubul. Şi cum să nu fii vesel când PCR ne dădea indicaţii preţioase în acest sens?

Observ că nu există niciun reportaj despre iernile grele din ’86-87. Păi ce să mai prezinţi atunci? Că a fost interzisă total circulaţia auto privată, nu se dădea benzină, gazele pâlpâiau. La Piteşti era bine, aragazul meu funcţiona non-stop şi era destul de cald în garsoniera mea din Găvana2! În Bucureşti era dezastru, era frig în casă ca afară. Pot depune mărturie că în zona Pieţei Palatului într-un bloc de securişti era la fel ca în orice bloc din România. Atunci au murit foarte mulţi oameni de frig şi condiţii grele. Cred că aceste lucruri au creat premizele prăbuşirii comunismului care şi-a bătut joc, ca acum, de români.

Da, ca acum! Vorbesc în cunoştinţă de cauză şi acum pentru că în Bucureşti se tremură la RADET! Cine are ca mine centrală de apartament poate să-şi creeze confortul termic normal.

Aşa că toate eforturile năimiţilor de presă care creează cu obrăznicie senzaţia că puterea administrativă îţi face datoria se înşeală rău de tot! Lumea simte şi detestă, ori ce ar face aceştia şi orice erori ar face protagoniştii opoziţiei de azi. Asistăm la cea mai proastă rezolvare a dezastrului iernii, iar diferenţa este că azi sunt televiziuni care prezintă adevărata faţă a iernii. Oamenii înţeleg democraţia prin libertatea de a circula cu maşina şi sunt nervoşi când nu pot circula din cauza zăpezii.

D’aia sunt acum voci nemulţumite, d’aia lumea protestează şi cere: Jos Băsescu! Acest regim este chintesenţa proastei guvernări! D’aia este democraţie!