Tuica de bufet

Un primar de prin sudul judeţului a avut nişte oameni la muncă la el acasă. I-a tocmit ca să-i facă un coteţ. Treaba s-a lungit aproape o săptămână, timp în care gazda i-a omenit pe lucrători, aşa cum se obişnuieşte în astfel de cazuri, cu mâncare şi băutură. La sfârşitul săptămânii, când totul a fost gata, primarul s-a gândit că ar fi bine să-i cinstească pe bărbaţi cu ceva special. Aşa că a scos doi litri de ţuică d-aia veche şi bună, din care-i oferise omologul lui dintr-o comună vecină. Galbenă, galbenă, aromată şi tare, de prună. Autentică…

Zis şi făcut! S-a aşezat cu ei la masă şi a început să le toarne în pahare. După primul rând, nimeni n-a zis nimic. Hai noroc, hai noroc şi atât. După al doilea rând, la fel. Adică nimic! Nimeni nu-i aprecia licoarea, aşa că, până la urmă, la al treilea pahar, prim gospodarul a atacat frontal:

– Ei, băieţi, cum vi se pare ţuica? E bună?

– Mda, e bună, dom’ primar – a răspuns unul dintre ei, care părea a le fi lider de opinie. E bună. Nu e ea ca aia de la bufet, dar e bună…

Primarul spune că abia în momentul acela a înţeles exact semnificaţia sintagmei „a strica orzul pe gâşte”.

Unii însă şi-au dat seama mai devreme că există pericolul de a ne transforma într-un popor de gâşte, pentru care nu merită să fie prăpădit orzul…

Cu câţiva ani în urmă, programele importante ale unor posturi de televiziune erau întrerupte frecvent de ştiri şi reportaje de prin râpe şi şanţuri referitoare la Elodia Ghinescu, avocata dispărută, şi la soţul ei, suspectul numărul unu, Cristian Cioacă. Lumea prefera ţuica de bufet în locul băuturii de calitate şi asta li se dădea. O emisiune culturală foarte interesantă în care Andrei Pleşu discuta cu directorul Editurii „Humanitas” a fost brusc oprită pentru a face loc transmisiei în direct a sosirii echipei de fotbal Real Madrid pe Aeroportul „Henri Coandă”. La ce bun momentul despre carte? La ce bun orzul?… Aşa era acum câţiva ani, aşa e şi acum.

Fără doar şi poate asistăm la un fenomen de „gâsculizare” (sau, dacă vreţi un sinonim, de otevizare) a populaţiei. De dragul audienţelor cu orice preţ, unele posturi de televiziune au coborât foarte jos nivelul de calitate, formându-şi un public care cu greu mai poate fi întors către ceea ce numim noi valoare autentică.

Degeaba mai încerci acum să le dai unor telespectatori pe Dan Puric, de exemplu, că nu se uită la el nici în… reluare. Ai strica orzul pe gâşte. Şi nu poţi, repet, să-i învinovăţeşti numai pe ei că au devenit foarte sensibili la personaje gen Bianca Drăguşanu, Cătălin Botezatu, Guţă sau Vali Vijelie.

Nu. Micul ecran, în special, dar şi presa „colorată” sunt cele care au creat dependenţa de… ţuica de bufet.