Republica Protocolară România. Credeați că economia este cea mai importantă preocupare a concetățenilor noștri? Credeați cumva că le pasă cel mai mult de viața de zi cu zi, de plata facturilor, de taxe și de impozite? Credeați că-și doresc să aibă spitale mai curate, în care să nu mai mori cu zile? Credeați că își doresc școli moderne, fără WC-ul în fundul curții?

Ei, aș! V-ați înșelat, dragi prieteni. Poporul român este interesat cel mai mult și mai mult de protocoalele semnate de diferite instituții ale statului. De unde trag concluzia asta? Din isteria pe care o văd peste tot, în rândul cetățenilor care ocupă, vremelnic, funcții de reprezentare în statul român, și al celor care le promovează interesele.

Ultimul exemplu este al doamnelor Norica Nicolai și Renate Weber, care se plâng la Comisia Europeană cum că pe la noi sunt prea mult protocoale secrete care au dus la condamnarea abuzivă a unor cetățeni. Sunt absolut convins că distinsele membre ale Parlamentului European ar fi făcut aceleași demersuri și în cazul unor cetățeni obișnuiți, numai că s-a nimerit ca cei care se plâng de efectele respectivelor protocoale să fie în primul rând colegii din coaliția de guvernare, în frunte cu liderul reconfirmat al celui mai mare partid.

Mi se pare corect, mai ales că și noi avem proverbul acela care zice că „mai aproape mi-e pielea decât cămașa”. Dar mai ales mi se pare normal acest interes al conducătorilor nației și al celor care îi cred pentru protocoale, din moment ce, încă de când eram noi, adulții de astăzi, tineri șoimi ai patriei sau pionieri, tot auzeam de protocol.

Fiecare instituție mai răsărită avea o cameră de protocol, acolo unde se retrăgeau șefii când venea în vizită cineva de la județeana de partid. Ulterior, când am început și noi să construim capitalismul original românesc, au apărut, încetul cu încetul, fondurile de protocol pe la școală, destinate profesorilor care vegheau la buna desfășurare a examenelor.

Tot noi, românii, avem și cheltuielile de protocol, pe la fiecare instituție, care acoperă practic orice crede șeful că este nevoie. Și să nu uităm de locuințele de protocol, de care beneficiază, uneori până la limita bunului simț, tot felul de cetățeni din provincie, numiți în funcții importante în stat. La toate acestea se adaugă definițiile din DEX, pe care presupun că le știm cu toții mult prea bine la cât de des este folosit termenul nu numai în ultimele luni, ci dintotdeauna.

Pentru că așa am făcut mereu, în Republica Protocolară Română. Am trăit în baza unor protocoale încă din primii ani, din școală. Apoi am semnat protocoale la locul de muncă și am urmat tot felul de protocoale. Ca să nu mai vorbim despre puzderia de protocoale care au fost încheiate fără știrea noastră, dar al căror efect îl simțim zi de zi, cum este, de exemplu, cazul actelor de drept internațional.

Și cum era, până de curând, și cazul sutelor de protocoale semnate în justiție, în baza cărora au fost condamnați niște cetățeni. Care cetățeni, pentru că nu au găsit o soluție mai bună de a scăpa de condamnări, au început să se plângă pe la televiziuni de aceste protocoale, deși nu le contestă legalitatea, ci doar secretul în care au fost realizate. Firește că este o strategie legală, dar faptul că ea nu se rezumă la instanțe și iese în spațiul public, poluându-l, mi se pare o exagerare de pe urma căreia cetățenii vizați nu vor avea cine știe ce câștig de cauză.

Vom fi pierdut, însă, timp prețios și nervi citind și comentând despre protocoale al căror efect oricum nu ne interesează, în loc să ne concentrăm pe problemele noastre cotidiene de oameni care respectă legea.

• Distribuie:
• Distribuie
•