Miruna, o poveste

Bogdan Suceavă, în noua sa carte “Miruna, o poveste“, dă în mintea copiiilor, într-un sens bun al expresiei. Coboară cu lejeritate de povestitor veritabil pe Valea Rea, împreună cu sora sa Miruna, acolo unde bunicul său locuia parcă din alt timp şi alt spaţiu. Încă de la început, percepţia naratorului despre Bunul său îi personalizează trăirea: “pantalonii săi albi şi aspri mi se păreau curaţi ca prin minune, pentru că eu, când mă jucam, mă murdăream întotdeauna”. Copiii descoperă în Niculae Berca un povestaş veritabil. Sunt fermecaţi de Andreiaş Gozman, un vârcolac, de fapt un cioban care se transformă în lup, apoi “puşcat” de vânători, de fântânarul care însoţeşte visele de coborâre în adâncuri, de prinderea bandei lui Oarţă, de baciul care ucide ursul cu mâinile goale. De unde plecarea la casa bunicului nu era pe placul celor mici, pentru că “mama îi spunea Mirunei că e un uriaş, iar uriaşii sunt în poveşti”, nu se mai dădeau duşi.

Autorul, în stilul fantasy, încearcă să intersecteze două lumi. Acea liturgică şi patriarhală din istorisirile bunicului, cu cea a tinerilor care descoperă chipurile personajelor de basm.

“Miruna, o poveste” este comparabilă cu “La ţigănci”, a lui Mircea Eliade. Cazul povestaşului din Valea Rea poate fi echivalat cu cel al lui Iancu Gore din “Douăsprezece mii de capete de vite” un negustor care, după bombardament, iese din adăpost într-un alt timp, prin altă măsură a vremii.

Pe Bogdan Suceavă,autoexilat peste Ocean, îl putem acuza de înscrierea într-un curent intertbelic care a făcut furori şi a conturat marea literatură fantasy de la noi, dar fără a îndrăzni să-i contestăm originalitatea. Dacă Hortensia Papadat-Bengescu ne-a marcat copilăria cu scrierile sale, Bogdan Suceavă le poate modela copilăria fiilor noştri, cu aceleaşi povestiri, în cheie fantastică. Dacă la J. R. R. Tolkien istorisirile aveau final previzibil, la tânărul povestitor român, multe sunt cu cheie şi au o pildă din folclorul autohton.

În “Miruna, o poveste“, personajele care au spaţiul de trăire în prezent se amestecă cu eroii din trecut, cu baba Fira, Constantin Fântânarul sau Oarţă Aman, cele două planuri fuzionează, iar finalul e unul deschis, postmodern. Moartea bunicului o rememorează în plan simbolic pe cea a lui Ilie Moromete. Copiii regretă că Marele Povestitor va lua toate poveştile cu el, dar asta se întîmplă practic la moartea oricărui povestitor de marcă.

Deşi scriitor autohton, Suceavă duce în universalitate simplitatea ţăranului autohton. A copilărit în lumea profundă a Nuşcoarei Elisabetei Rizea, monument de înţelepciune, simţindu-se dator să împacheteze în formule magice trăirile unei lumi uitate. Cartea nu este un roman, doar o ţesătură fină de povestiri, ceva ce te duce cu gândul la “Povestaşul” lui Vargas Llosa, la “Un veac de singurătate” al lui Gabriel Garcia Márquez, dar cu tentă românească. Despre Bogdan Suceavă timpul va vorbi.

“Un exerciţiu de întoarcere la surse: adică la copilăria de sub Munţii Făgăraşului, pe valea Râului Doamnei, undeva în perimetrul delimitat de Posada, Mănăstirea Argeşului” (Observatorul cultural)

(fragment)

Îmi aduc aminte de prima mea vacanţă din vremea şcolii, atunci când părinţii noştri ne-au adus să petrecem două săptămâni la Valea Rea. Miruna, sora mea, nu vroia să rămână, pentru că mama i-a spus că bunicul e un uriaş. “Nu-mi place să-mi faci figuri”, i-a spus Miruna. Uriaşii sunt în poveşti. Bunicul e un om ca toţi oamenii. Am văzut-o însă cum s-a uitat la el atunci când bunicul ne-a ieşit în întâmpinare. Ceva tot era adevărat: din uriaşul de altădată, despre care ne povestea mama, rămăsese statura. Acum se mişca foarte greu, abia de putea păşi. Spatele îi stătea ţeapăn, de parcă ceva în el s-ar fi rupt şi nu s-ar mai fi putut roti deloc în nici o altă direcţie. Am auzit-o pe mama spunându-i tatălui nostru că bunicul are dificultăţi să urineze, şi îmi aduc aminte că am fost surprins. M-a deranjat ceea ce a spus mama. Astfel de lucruri se discută oare? Oare oamenilor mari nu le e ruşine chiar deloc? Nu ştiu dacă înţelegeam prea bine situaţia. Acum, după atâţia ani, îmi dau seama că pe vremea aceea nu am priceput nimic. Mă uitam la bunicul şi nu ştiam nici de boala lui, nici de unde vine, nici care fusese povestea vieţii lui, şi nu eram pregătit să o aflu. La ora aceea eu abia citisem un volum de Poveşti nemuritoare, văzusem la televizor serialul Daktari, în care era vorba despre jungla africană, şi mai văzusem şi povestea delfinului Flipper. Mă plictisea Capra cu trei iezi şi mă enervaCenuşăreasa, deşi se pare că desenul animat cu acel nume era favoritul Mirunei. Eu preferam Tom şi Jerry şi duminica la ora două nu puteam sta fără să-i văd la televizor. Îl vedeam pe bunicul că nu e interesat de televizor, că nu ascultă la radio, că ignoră cu desăvârşire muzica. Îl vedeam că se îmbracă în haine cum nu mai văzusem la nimeni la Piteşti sau în altă parte şi mi se părea că îi stătea bine în alb. Purta o cămaşă albă, cusută cu râuri roşii şi negre, care îi cobora până sub chimir, iar pantalonii albi şi aspri mi se păreau curaţi ca prin minune, pentru că eu, când mă jucam, mă murdăream întotdeauna, iar Miruna se murdărea încă şi mai mult, pentru că ea era un băieţoi. Mulţi ani mai târziu, când am stat de vorbă cu Miruna şi ne-am amintit împreună acele zile, mi-a spus că acum îşi dă seama că noi am avut un bunic a cărui imagine ar putea fi exponat de muzeu, ca acelea care se pun în diorame, dacă fac parte dintr-un trib dispărut sau dintr-o populaţie exotică. Cât era în viaţa, nimeni n-ar fi îndrăznit măcar să se gândească la asta, pentru că avea o voce ca de tunet, o privire care ardea şi din când în când înjura cu atâta sete, încât mici tornade ridicau subiectul înjurăturii în aer şi-l purtau zece paşi mai încolo.