Am citit cu mult interes prezentarea cărţii profesorului de istorie Costin Murgescu: România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010) apărută la editura Polirom făcută cu mult entuziasm de Cristian Ghinea.

Costin Murgescu analizează în carte comparativ situaţia Danemarcei, a Principatelor Române dunărene, a Irlandei şi  Serbiei din punct de vedere economic. Nu am cartea dar am citit cu atenţie articolele dedicate acesteia cât şi a interviului luat autorului în Dilemateca din martie 2011. Cartea pare a fi interesantă şi după experienţa mea se înscrie în direcţia dată de şcoala Analelor şi de Fernand Braudel. Cred că apariţia sa este  mai mult decât necesară atât timp cât ţările române au fost studiate doar privind cronologia istorică şi mai puţin relaţiile economice.

Costin Murgescu porneşte de la premiza unei situaţii cumva echivalente a ţărilor luate în analiză în perioada secolului XVIII, toate marginale Europei. Aici aş vrea să introduc o notă polemică, Danemarca nu era marginală totuşi fiind între ţările unde se instaurase reforma  şi domina spiritul protestant, iar Irlanda era parte a regatului Marii Britanii. În aceeaşi vreme în ţările române se instaurase regimul fanariot.

Dar să trecem.. La un moment dat Cristian Ghinea îl întreabă pe autor dacă deciziile regelui Ferdinand în 1918 şi ale lui Iliescu în 1991 nu au fost greşite privind situaţia funciară a României,  la care Costin Murgescu confirmă eroarea. Aici eu vreau să polemizez cu această idee. Bănuiesc la Cristian Ghinea şi o anumită situare ideologică contrară faţă de preşedintele Iliescu care se simte în întrebare.

Cred că şi răspunsul şi întrebarea sunt eronate!

Să le luăm pe rând. Decizia regelui Ferdinand şi a guvernelor României Mari au fost impuse de logica istorică şi de dreptatea socială.  Dacă este de făcut vreun reproş acesta poate fi făcut regelui Carol I marele nostru reformator. Dacă România a decolat economic în perioada acestui mare rege, relaţiile privind proprietatea funciară au fost conservate conform intereselor marilor proprietari şi făuritori ai politicii de dezvoltare a României. Studiile lui Filitti şi ale altor autori arată că dreptul cutumiar al pământului la români includ atât dreptul boierilor cât şi al ţăranilor de pe moşii fiind un izvor de drept pentru reforma agrară. Sistemul învoielilor agricole au creat mari nemulţumiri ţărăneşti care au explodat în două rânduri în 1888 şi în 1907. Era clar că ţăranii erau menţinuţi la limita subzistenţei şi că erau îndreptăţiţi să primească pământ în proprietate în scopul obţinerii unei independenţe economice. De asemenea ţărănimea română s-a comportat exemplar în vremea războiului aducându-şi obolul de sânge în speranţa împroprietăririi, paradoxal sub conducerea generalului Averescu, autorul represiunii din 1907 dar extrem de popular în vremea războiului în rândul aceloraşi ţărani.

De aceea reforma agrară era imperios necesară, împotriva logicii eficienţei economice, promovată de Constantin Garoflid ministru al Agriculturii şi ideolog conservator, care avertiza la scăderea producţiei agricole datorată fărâmiţării proprietăţii. Şi acest fenomen s-a produs. Noua clasă de proprietari s-a trezit cu pământ, dar au fost lipsiţi de un inventar agricol modern pentru exploatarea lui. Aici rezidă marea eroare a politicilor agrare ale României Vechiului Regat şi al României Mari, politici agrare coerente care să ducă la formarea unei clase de fermieri eficienţi. Ion Mihalache a fost unul din promotorii cooperativismului, dar din păcate acesta nu s-a dezvoltat şi nu a fost sprijinit de politici coerente. A apărut totuşi o clasă de ţărani bogaţi chiaburii, care prin sârguinţă şi inteligenţă au ajuns să acumuleze proprietăţi agricole importante şi care încercau să aplice metode agricole moderne, mecanizarea agriculturii, etc. Această clasă importantă de producători agricoli a fost însă eficient distrusă de comunism, ei devenind cei mai mari inamici în efigie în agricultura României comuniste.

Şi acum să ajungem la epoca post decembristă. Este bine ştiut că activistul comunist Iliescu nu a fost niciodată suporterul retrocedării proprietăţii funciare. El a fost obligat împreună cu cei din FSN în 1991 să producă legea 18 care privea retrocedarea proprietăţii funciare şi asta cu limitări privind suprafaţa. Retrocedarea pământului este opera partidelor istorice care au extins legea în perioada CDR 1996-2000.  Din păcate şi acum politica agrară nu a fost coerentă. A contribuit şi temerea proprietarului de pământ pentru asocierea care amintea de sinistrul CAP unde ţăranii furau ca să supravieţuiască.  Dacă s-ar fi aplicat politici stimulative privind asocierea şi arenda care să ducă la concentrarea proprietăţii, mai ales în zonele cerealiere ar fi determinat apariţia mai rapidă a fermierilor. Mă bucură faptul că Dacian Cioloş vrea să introducă prin UE reforme în agricultura noastră. Constat empiric că tot mai mari suprafeţe agricole rămân pârloagă datorită dezinteresului proprietarilor şi a lipsei politicilor stimulative privind exploatarea pământului şi a celor penalizante pentru lăsarea lor în părăsire. Cred că alături de Educaţia şi Sănătate, politicile privind Agricultura cu impact pe termen lung sunt imperios necesare. Asta ar putea duce la modernizarea accelerată a României şi la deruralizarea satelor româneşti precum văd că a fost posibil în Grecia, iar o constatare empirică.

Tot empiric am constatat o mult mai bună exploatarea a terenului agricol în Ungaria vecină. Ştiu că acolo nu a avut loc reforma din 1921, probabil că  exploatările agricole mari nu s-au împărţit în vremea comunistă şi acum nu a fost problema retrocedărilor din România. Chiar aş fi curios pentru un studiu comparativ al României cu Ungaria sau Polonia.

Oricum este necesară o discuţie aplicată a acestor strategii privind viitorul agriculturii româneşti şi mă bucur ca Gabriel Basarabescu de la Radio România Actualităţi pune săptămânal în dezbatere această importantă problemă a României de azi şi de mâine.

• Distribuie:
• Distribuie
•