Reforma statului, aşa cum se înfăptuieşte acum, scoate la iveală tot putregaiul pe care poporul român l-a băgat sub preş în decurs de 75 de ani.

O uriaşă rezistenţă la schimbare se manifestă prin mitinguri fără obiect, prin violenţă stradală, prin tentative de sinucidere, prin mercenarizarea fără precedent a presei şi, mai ales, prin cel mai jenant populism politic.

Extrem de puţini înţeleg că statul român nu mai poate întreţine, aşa cum a făcut-o până acum, mii de funcţionari inutili şi neperformanţi, mii de elevi gata să iasă analfabeţi din şcoli, o armată supradimensionată, milioane de pensionari dintre care unii împlinesc treizeci de ani de când nu fac nimic, mii de bolnavi mai mult sau mai puţin închipuiţi – în fine, mi-ar fi imposibil să înşir aici toate chipurile paraziţilor societăţii.

Trăiesc în Piteşti şi observ strada. Această viermuială continuă de oameni care se plimbă fără griji de luni până vineri, mă deprimă şi mă sperie. Toţi au mentalitatea că cineva trebuie „să le dea”. Iar dacă nu „le dă”, atunci cineva e vinovat pentru ratare şi sărăcie. Şi toţi se limitează la cei câţiva gologani care le vin ca ajutor social, ca pensie, ca alocaţie sau ca „salar”, niciunul n-ar munci măcar două ore în plus – pentru un ban în plus. Da, munca nu e văzută ca o soluţie, în România zilelor noastre, munca dezonorează şi umileşte.

Excepţie fac generaţiile tinere care, din lipsa perspectivei, şi-au vândut existenţa companiilor multinaţionale. Îşi lasă viaţa în companie, pentru un venit decent, cheltuit cel mai adesea pe codurile şi statement-ul fără de care mediul multinaţional îi refuză.

Pe de altă parte sunt un umanist, iubesc umanitatea, chiar dacă pe individ îl iubesc mai greu, aşa cum spunea Dostoievski. Îmi pare rău de suferinţa pe care o trăieşte fiecare om. O dată cu paraziţii trebuie să strângă cureaua şi cel care a contribuit patruzeci de ani la sistemul de pensii, şi profesorul debutant care trăieşte cu un slariu mai mult decât insuficient, şi medicul rezident care a făcut una dintre cele mai grele şi cele mai lungi facultăţi, şi funcţionarul performant şi amabil. Nu e drept. Entuziasmul frânt va naşte viitoarele cadavre sociale.

Reforma trebuie, totuşi, făcută. Un stat suplu este necesar. Priviţi în jur: ruina pe care-o vedeţi are două cauze majore. Prima – raptul din bugetul naţional, materializat în mausolee care cu greu pot fi numite locuinţe, în conturi care depăşesc limita bunului simţ şi în terenuri cumpărate cu ghiotura. A doua – cheltuirea banului public, fără limită, cu paraziţii sociali.

În primul caz, acela al raptului din bugetul de stat, eu consider că este normal să se mai audă, din când în când, prin România, zăngănit de cătuşe. Puţine averi din cele pe care le vedeţi pot fi justificate, cu chitanţele pe masă, cu afacerile la vedere, cu salariile socotite, cu veniturile însumate. Deci, nu daţi pe flăcări când vedeţi acţionând braţul lung al justiţiei. Şi abandonaţi gândirea emoţională, nu e bună.

În al doilea caz, acela al paraziţilor sociali, eu unul accept să fie tăiate veniturile nejustificat de mari. Orice ban trebuie să cumpere ceva: o competenţă, un trecut în care ţi-ai adus aportul la societate, o performanţă, un succes profesional.

Nu sunt convins că această reformă va reuşi. Cum bine vedeţi, monstrul trecutului se zbate puternic, face zid – de multe ori politic – în faţa schimbării. Protejează în felul acesta vechiul proiect care a început în urmă cu 75 de ani şi care s-a numit comunism. Omul nou n-a fost bun. Omul nou este o creaţie hâdă, care-şi trădează extracţia joasă şi ale cărui apucături n-au dispărut cu totul nici măcar în aceşti 75 de ani.

Dar o speranţă există: generaţii noi s-au ridicat şi, de acolo, din spatele ecranelor luminoase construiesc o „minunată lume nouă”.

• Distribuie:
• Distribuie
•