Soldatul care „a înviat din morţi”, pe o stivă de cadavre. Poveste incredibilă

Sunt veterani de război despre care am avut șansa să aflăm din cărți și eroi anonimi, care și-au trăit, tăcut, dramele și despre care aflăm la mai bine de o jumătate de veac de la ultima conflagrație mondială care a schimbat cursul istoriei. Printre ei, și argeșeanul Radu M. Badea, soldatul din Argeș care a luptat în Al Doilea Război Mondial, declarat decedat din greșeală când ajunsese să cântărească doar 27 de kilograme, în timp ce era prizonier al rușilor (după măcelul de la Odessa) și care „a înviat din morţi”, printre cadavre.

Citiți și: Argeș. Descoperiri macabre în două locuințe

Radu M. Badea s-a întors acasă, între tampoanele vagoanelor pe un drum ce părea că nu se mai sfârșește. Doar piele și os, a reușit s-ajungă la ai săi care nici nu l-au mai recunoscut.

„Tineret, surori și frați/Mor cu toții deportați”

Povestea sa de viață, spusă de nepotul său, scriitorul Jean Dumitrașcu, e cel puțin tulburătoare.

„Radu Badea, bunicul meu, s-a născut la 1 mai 1919, în satul Leșile, comuna Teiu, județul Argeș, fiind cunoscut sub numele de Radu Cinteză. Tot Cinteză i se spunea și tatălui său, al cărui nume de botez era Marin și care a mai avut doi băieți și o fată; acestora nu li se spunea Cinteză. Celui mare, care s-a jertfit în cruciada antibolșevică, sătenii îi spuneau Nicolae al lui Cinteză, la fel ca și mezinul, Florea al lui Cinteză (care a murit chiar în ziua nunții mele). Despina, de o rară frumusețe, a murit de tânără, la o lună după ce tataie Radu s-a întors în lagăr. Ca să nu fie violată de soldații ruși, se aruncase într-un bent, scăpând cu viață. A făcut însă o pneumonie. Sătenii o porecliseră de mică, datorită vocii, Privighetoarea lui Cinteză.

Radu Cinteză (Badea) rar putea fi întâlnit fără să cânte; mergea, cânta; lucra, cânta. Nu știai când avea o supărare sau o durere dacă nu-i știai cântecele; viersul îi da de gol mâhnirea ori bucuria dacă-i știai melodia. Era o adevărată enciclopedie vie a cutumelor și legendelor despre vânatul tuturor umblătoarelor, zburătoarelor și înotătoarelor

După ce băga, la pescuit, pe pârâurile Mozacu, Dâmbovnic sau Neajlov, undița sau halăul în apă, își răsucea o țigară în hârtie de ziar și începea să cânte”, povestește, pentru ePitești, scriitorul Jean Dumitraşcu.

Primul cântec era mereu același, învățat în lagăr de la un coleg bucovinean:

„Cântă cucul pe-o obcină,
Plânge-ntreaga Bucovină;
Plânge cucul, bată-l vina,
Plânge toată Bucovina!
Cântă cucul prin brăduți
De răsună-n Cernăuți,
Cântă cucul în Carpați,
Plâng surori, părinți și frați
Care mor înstrăinați
În Siberii deportați.
-Bucovină, plai cu flori,
Unde sunt ai tăi feciori?
-Tineret, surori și frați
Mor cu toții deportați,
Despărțiți de România,
Răbdând gerul și pustia
În Siberii înghețate
Nici de-o groapă ei n-au parte”.

„Nici maică-sa nu l-a recunoscut când a revenit acasă. I se făcuseră toate pomenile”

Experiența lagărului rus l-a marcat pe viață.

Fusese luat prizonier de război de ruşi pe 25 august 1944, dintr-un lan de porumb din judeţul Iaşi, cu toate că, oficial, din 23 august, armata noastră trecuse de partea sovieticilor.

A trecut prin trei lagăre din Munţii Ural, iar chinurile i-au șubrezit trupul.

„Mureau, acolo, pe capete de tifos epidemic. Până la data de 9 mai 1945, au fost trataţi ca prizonieri, iar ulterior, puşi la muncă forţată. În lagărul Oranki, bunicul ajunsese să mai cântărească doar 27 de kg, orbise din cauza unor ciuperci otrăvitoare, iar într-o seară a fost găsit fără suflare. A fost declarat mort!”, povesteşte Jean Dumitrașcu.

Aruncat pe o stivă de cadavre, soldatul din Teiu s-a ambiționat totuși să trăiască. Cu puterile sleite, s-a ridicat dintre morţi. La propriu!

„Fiindcă formalitățile pentru deces erau deja făcute, cei din lagăr l-au trimis în ţară. Șase săptămâni a mers cu marfarele, pe o blană pusă între tampoanele vagoanelor, din Ural până la Găeşti, de unde, până acasă a luat drumul la picior. Avea 27 de ani, nici 30 de kilograme şi o barbă până la brâu. Nici maică-sa nu l-a recunoscut când a revenit acasă. Doar o soră, Despina! Lui și altui frate, cu adevărat decedat în război, li se făcuseră toate pomenile. Tataie Radu va fi foarte discret mai apoi. Interpreta totul în termeni biblici. Avea puterea de a ierta”, mai povesteşte Jean Dumitraşcu.