Trădarea Intelectualilor

Sunt un constant cititor al opiniilor unor jurnalişti şi scriitori. Îi prefer pe cei obiectivi, fără opinii partizane. Sunt interesaţi de cei care sunt critici cu puterea şi corecţi cu opoziţia. De aceea sunt foarte interesat de opiniile unora precum Emil Hurezeanu, Alina Mungiu Pipiddi, sau Cristian Ghinea, care reuşesc să păstreze un echilibru al opiniilor privind scena politică.

Cred că acum este indecent să desfiinţezi opoziţia, când Guvernul Boc şi preşedintele Băsescu se comportă discreţionar cu viitorul României. Într-o perioadă de criză în afara unor măsuri de austeritate necesare, s-a pus în operă reformarea unor domenii ale vieţii şi economiei greşite sau complet nenecesare. Preşedintele Băsescu şi PDL au ajuns la putere promovând un set de valori etice şi lupta anticorupţia pe care azi această guvernare nu numai că le-a aruncat la gunoi, dar puţin le mai pasă de reacţia societăţii, afundându-se într-o surzenie la reacţia socială. Aşa că m-a întristat opinia acelor intelectuali care în loc să aibă o poziţie obiectivă faţă de realitatea politică românească nu se sfiesc în condiţiile date să demoleze opoziţia, atacând pe liderul acesteia Crin Antonescu. Acesta cred că este primul lider politic care vine din aceeaşi zonă a intelectualilor, în acelaşi timp lipsit de condiţionările regimului comunist, fiind prea tânăr în acea epocă. Atitudinea negaţionistă faţă de el mă intrigă şi aş vrea să încerc o analiză a resorturilor acestora pentru că în opinia mea îşi trădează vocaţia critică pe care trebuie să o aibă intelectualul. Nu mă voi referi la un Mircea Mihăieş , care pentru mine reprezintă un caz clinic de răutate şi venin.

Primul ar fi Mircea Cărtărescu. Acesta este unul din cei mai prestigioşi scriitori români ai momentului. I-am citit cu plăcere operele de ficţiune şi nu numai. Ca jurnalist însă atinge momente jalnice. Este un emoţional, probabil acesta este resortul care l-a apropiat de Băsescu, neavând mai nimic de câştigat , doar vreo decoraţie sau aşa ceva. Probabil că ataşamentul îl are pentru personajul literar care ar putea fi preşedintele cu comportamentul său direct şi natural, dar care a degenerat într-unul de periferie şi port de marinari dezabuzaţi. De aici şi periodice izbucniri exasperate la adresa acestui personaj. Şi totuşi logica sa funcţionează după principiul cine-i contra lui Băsescu este greşit şi de aceea Antonescu îi apare ca duşman personal.

Următorul este un respectabil eseist şi intelectual, Andrei Pleşu. Este unul din cele mai grele nume din zona intelectuală şi de care se ţine cont. Este şi singurul care a suferit afronturi inimaginabile în vremea când a funcţionat consilier la Cotroceni pentru preşedintele Băsescu. Andrei Pleşu a funcţionat ca demnitar cu multă prestanţă şi rezultate, actualmente retrăgându-se din viaţa publică dar rămânând după cum se vede un spectator angajat. Pleşu a scris un volum Minima Moralia, dar nu moralitatea l-a condus întotdeauna în viaţă. A debutat în viaţa politică de după 90 în zona blamată de intelectuali a stângii şi a lui Iliescu şi a făcut unele compromisuri. De aceea mă întreb de ce-l caracterizează ca nul pe Antonescu unul din puţinii intelectuali coerenţi din politicienii de azi? Cum poate prefere ignominia şi jargonul de mahala al lui Băsescu chiar atunci când i-a atitudine la derapajele acestuia şi detestă discursul bine închega al lui Antonescu? Să funcţioneze la Andrei Pleşu complexul acela al atracţiei victimei faţă de călău?

Ultimul caz este cel al lui Vladimir Tismăneanu. L-am auzit prima dată în comentariile de la Europa liberă înainte de 90 privind nomenclatura ceauşistă. După 1990 Tismăneanu a sprijinit prin burse în SUA pe cei care au devenit prima generaţie de politologi din România. Era activ în presa românească atitudinile sale fiind anticomuniste, dar cu o nostalgie a stângii. Mărturisesc frustrarea când citeam unele lucrări ale sale unde rămânea la suprafaţa lucrurilor, fiind bine informat dar atât lipsind substanţa unor analize de adâncime a fenomenului comunist românesc. Bloca aceste reproşuri prin faptul că’ este profesor la Universitatea din Maryland şi cetăţean american. Dar activităţile sale ulterioare îl arată ca un orgolios şi un om plin de ambiţii. Nu-l mai satisfăcea poziţia de la o obscură universitate americană, n-o spun eu ci o voce autorizată, expert în compromisuri politice şi cu un nume aristocrat în România, care azi face o figură exotică în vremelnicul partid de guvernământ, PDL. Aşa că pe la începutul anilor 2000 a încercat o apropiere de Iliescu cu care a realizat o carte de interviuri. Expert în volute politice a realizat că Iliescu şi PSD nu mai au viitor şi s-a apropiat de dreapta liberală, nefiind totuşi un militant. Atunci a început să scrie cele mai bune analize ale comunismului românesc, lucru care mă face să-l citesc şi azi. Primind de la preşedintele Băsescu poziţia de conducere a Comisiei de Analiză a Crimelor Comunismului a privit-o ca o oportunitate de satisfacere a orgoliilor sale şi de parvenire într-o importantă funcţie academică în România. A făcut o mare eroare în a-şi blama propria familie de opţiunile comuniste. Nu se face, părinţii sunt părinţi indiferent de ce credeau ei! Acum se simte obligat să îl apere pe Băsescu prestând o jalnică atitudine partizană. Tot fasonul academic s-a dus naibii! Tismăneanu este un fel de şoşonar pedelist resentimentar şi violent.

De acest partizanat a scăpat Horia Roman Patapievici care deraiase teribil de la menirea şi atribuţiile sale intelectuale. Cred că Gabriel Liiceanu este identificat greşit ca intelectual al lui Băsescu. L-a susţinut o vreme, dar, spre cinstea lui a blamat derapajele care nu-l mai făceau un acuzator al comunismului ci un jalnic admirator al lui Ceauşescu.

Când critici trebuie să ai opinii echilibrate asta aşteaptă românii de la intelectualii lor, nu partizanate fără niciun viitor.