La moartea unui primar. Stați liniștiți, n-a murit niciun primar de pe la noi din zonă! Toți sunt bine, făcând ceea ce știu ei să facă mai bine și ceea ce îi lasă cei care i-au votat să facă. E drept, unii, foști sau actuali, se mai plimbă puțin prin instanțe și, din ce în ce mai rar, și prin celule, dar nu vă fie teamă, își revin repede la vechile și atât de eficientele năravuri!

Era vorba de primarul dintr-un oraș care se cheamă Gdansk, dintr-o țară al cărei fost prim-ministru, actualmente președinte al Consiliului European, Donald Tusk, ne-a făcut să ne simțim speciali, spunându-ne niște chestii simple și din inimă, pe limba noastră, pe care o vorbește mai bine decât unele mărimi ale patriei.

Numele primarului este Pawel Adamowicz. A fost coleg de partid cu Tusk. Conducea unul dintre cele mai importante orașe din Polonia de aproape un deceniu și probabil că făcea o treabă bună de-l tot alegeau urmașii celor care au înființat sindicatul Solidaritatea și au dus la căderea comunismului în cea mai importantă țară din Estul Uniunii Europene.

Ghinionul lui a fost că făcea parte din partidul greșit, adică actuala opoziție. Și asta nu neapărat pentru că Antena 3 de la ei și alte asemenea canale îl făceau cu ou și cu oțet, ci pentru că a nimerit sub cuțitul unui dement care fusese recent eliberat din închisoarea unde ajunsese pe vremea fostului regim și care, ați ghicit, credea că partidul pe vremea căruia a fost condamnat este de vină că el a stat câțiva ani la răcoare.

Drept pentru care a decis să se răzbune pe cel mai vizibil reprezentant al acelui partid și l-a înjunghiat în public, pe scena unui eveniment pe care-l găzduia orașul de la Baltica. Poate unii veți spune că așa e la ei, în Polonia, unde oamenii au sângele mai fierbinte și nu se lasă călcați în picioare cu una, cu două, de statul paralel sau de exploatatorii străini și de slugile lor. Și că așa ceva nu se va întâmpla niciodată la noi, pentru că noi ne iubim conducătorii, că doar așa predică și preoții la fiecare slujbă, sau, dacă nu-i iubim, doar îi disprețuim superior din dosul unui cont de rețea socială, că în față ne e cam jenă (a se citi frică) să le zicem vreo două.

Dar probabil că cei mai mulți vă veți îngrozi, la fel ca mine, de nivelul la care a ajuns ura dintre oameni și violența care urmează urii propagate pe toate căile de comunicare disponibile în anul de grație 2019. Și probabil, tot ca mine, vă veți aminti că ați studiat, la istorie, despre o perioadă nu foarte îndepărtată, de acum mai puțin de un secol, în care oamenii politici erau uciși pe capete, ori de câte ori se putea, pentru că așa credeau unele grupuri extremiste, inclusiv legiunea de la noi, că se pot obține câștiguri politice.

Și, firește, vă veți aminti inclusiv de fostul prim-ministru Armand Călinescu, argeșean de-al nostru, care a fost ucis de legionari tot așa, în public, ca să vadă tot omul cât de tari sunt ucigașii. Sigur, veți sări imediat unii, nu se poate face comparație între crima unui fost deținut de drept comun care-a omorât un primar din Polonia și faptele de arme ale unei organizații care avea idealuri politice, ba chiar a și ajuns să conducă, la un moment dat, țara. Iar eu o să spun că mi-ar plăcea să nu existe nicio comparație. Să fie doar o crimă izolată. Iar violența determinată de propaganda politică să se oprească aici. La moartea unui primar. Nu de-al nostru, de-al altora. Și să nu ajungem să retrăim ororile la care violența din perioada interbelică a condus și pe care istoria le-a consemnat, generic, sub numele de război mondial.

• Distribuie:
• Distribuie
•