Nu ştiu dacă are cineva o statistică, însă cred că foarte puţini români mai mor din cauze naturale. Cred că mulţi se „pierd” pe drum, răpuşi de boli, în accidente sau în urma unor incidente spontane (cum s-a întâmplat, ieri, cu femeia din Câmpulung care a murit în timp ce mânca un sendviş).

Peste toate aceste situaţii care nu sunt nicidecum o noutate, mai avem de a face şi cu această pandemie criminală care dezvăluie cea mai hidoasă latură a sistemului de sănătate: incapacitatea de a gestiona cazuri numeroase, de a trata în paralel multiple afecţiuni, de a asigura măcar integritatea fizică a pacienţilor în spital.

Cred că marele eşec al Statului, de la preşedinte şi până la ultimul funcţionar care plimbă hârtiile dintr-un birou în altul, este acela că nu s-a găsit o formulă de lucru eficientă în criza sanitară.

Este cumva acceptabilă situaţia în care primeşti un pumn în plex şi cazi la pământ, fiind luat pe nepregătite, cum s-a întâmplat la începutul anului. Este inacceptabil să nu găseşti soluţii, luni la rând, ba mai rău, să te scufunzi în mocirla deciziilor eronate şi absurde.

Am scris uneori înainte să se spună la televizor, dar nu sunt eu în măsură să dau soluţiile şi cu atât mai puţin să le pun în aplicare. Problema măştilor neconforme („măşti de doi lei”, cum le-am numit, în sens figurat – desigur), cazurile unor pacienţi care au murit cu zile fiindcă medicii erau fixaţi pe Covid (parcă nu era normal să judece că oamenii mai pot ajunge la spital şi cu altceva), lipsa unor măsuri care să compenseze suferinţa psihică (a tuturor, nu doar a bolnavilor), joaca de-a „uite restricţia – nu e restricţia”, tratamentele proaste, lipsa medicamentelor, lipsa medicilor, modul descalificabil în care s-au derulat anchetele epidemiologice ş.a.m.d.

Toate acestea contribuie la o sumă a tuturor fricilor care diferă de la caz la caz, însă este evident că fiecare dintre noi are de dus o povară în spinare. Poate că vaccinul ne va mai uşura de aceste greutăţi, ne va da o doză de siguranţă, o speranţă că vom scăpa. O şansă de a trăi, cum se spune, până la adânci bătrâneţi. Dacă nu noi, măcar cei dragi nouă.

Fiindcă nimic nu e mai rău în lume decât să-i vezi pe cei dragi prăpădindu-se lângă tine, ştiind că aveau şanse la viaţă. Nimic, dar nimic nu poate compensa durerea cauzată de pierderea lor. De aceea, când cineva îţi urează din suflet „Noroc!”, „Să trăieşti!”, „Să fii sănătos!” şi chiar „Baftă”, apreciază aceste vorbe cu asupra de măsură. În România, chiar ai nevoie de noroc ca să trăieşti.

(Foto: descriptiv)

• Distribuie:
• Distribuie
•