SUPRAFISCALIZAREA SĂRĂCIEI SAU SUBIMPOZITAREA BOGĂȚIEI?

În ultimul timp, cu toate divergențele așa-zis doctrinare, se pare că politicienii au ajuns la un factor comun în identificarea genezei tuturor relelor: evaziunea fiscală. Că doar de asta nu are bani clasa politică să facă multe lucruri bune și frumoase pentru popor, nu? Și astfel devine evaziunea fiscală motivul cel mai plauzibil pentru lipsa de acțiune și strategie a guvernanților. Iar mass-media contribuie din plin la orchestrarea acestui subiect, făcând un adevărat hit din necesitatea combaterii evaziunii fiscale. Cu toată inflația de analiști economici – mulți dintre ei care nici măcar nu au ținut în mână Codul fiscal, darămite să-l fi citit – nu am auzit până acum analize pertinente legate de cauzele reale, pe fond, ale evaziunii fiscale și, implicit, de posibilitățile de circumscriere ale acestui fenomen în limite controlabile.

Citiți și: PITEȘTEANUL DRAGOȘ PĂTROI, ÎN TOP 300 CAPITAL

Dincolo de promisiunile politicianiste omniprezente la șezătorile mediatice referitoare la cine reuşeşte să aducă mai mulţi bani la bugetul statului, estimarea unor venituri prin legea bugetului de stat superioare celor efectiv realizate la finalul anului a fost o constantă a ultimilor ani. Cum putem numi asta, optimism sau autism în raport de realitățile economice? Spre exemplu, în anul 2013 veniturile estimate au fost de 98.182 mld. lei, iar cele efective – de 88.738 mld. lei. E adevărat, și cheltuielile efective (de 106.256 mld. lei) au fost inferioare celor estimate (de 116.359 mld. lei), dar discrepanța venituri-cheltuieli ne arată practic că putem supraviețui (ca stat) sub 300 de zile/an fără a apela la împrumuturi. Evident, acest fapt induce o formă de presiune fiscală, generată de necesitatea procurării de noi resurse financiare publice.

Iar această presiune fiscală se va materializa prin impozitarea – în termeni populari – a tot ce mișcă. Iar aici apare a doua greșeală strategică: nu există o limită inferioară de venit sub care să nu ne intereseze dacă se colectează sau nu impozite și taxe (chiar dacă instituirea și colectarea acestora sunt prevăzute prin legislația fiscală). Practic, nu este identificat un nivel critic al veniturilor sub care activitatea fiscală de gestionare și colectare a impozitelor devine ineficientă economic, fiind mai costisitoare decât valoarea impozitelor prelevate către buget.

În mod subsecvent celor prezentate mai sus, combinația paradoxală a unor elemente de asimetrie și volatilitate normativă (iar aici mă refer, în special, la lacunele și inconsistența permisivă a unor texte de lege) cu ineficiențe de natură instituțională în combaterea marii evaziuni fiscale (fie că vorbim de incompetență, fie de corupție) va deplasa demersurile organelor fiscale în colectarea impozitelor și taxelor către o atitudine facilă și anacronică, de tip fanariot. Mai pe românește spus, colectăm de la cine putem, ceea ce va conduce, implicit, la o repartizare inegală și, mai ales, inechitabilă a sarcinii fiscale.

În fine, în strategia de limitare a fenomenului evazionist am impresia că se pierde din vedere însăși definiția pe fond a acestuia: sustragerea de la declarare și impozitare a veniturilor. În acest sens cred că ar trebuie încurajat fenomenul de declarare și, implicit, de introducere în sfera de fiscalizare a acestor venituri. Cum? Extrem de simplu: printr-o impozitare în cote regresive pe tranșe de venit. Cu cât obții venit (ca persoană fizică) sau profit (ca firmă) mai mare, cu atât impozitul să fie mai mic (repet, pe tranșe de venit, astfel încât și bogatul și săracul să plătească același impozit pentru același venit).

Concluzia, în opinia mea, e destul de simplă: decât să supraimpozităm sărăcia, chiar și dincolo de limita de subzistență, mai bine (sub)impozităm bogația. Evident, la un nivel stimulativ din punct de vedere al conformării voluntare, că doar trebuie recompensată și capacitatea de a genera venituri suplimentare peste medie. Desigur, acest fapt poate inflama spiritele în rândurile clasei muncitoare, dar îmi place să cred că dictatura clasei proletare a rămas doar o noțiune din manualele de istorie…

Cine ar pierde în acest caz? În mod sigur beneficiarii banilor negri, cei care acordă protecție contra cost și în afara legii. Iar cei care fac bani vor prefera să plătească impozite decente, atât timp cât sumele mari de bani sunt impozitate la un nivel care face nestimulativă plata unor “comisioane”, mai ales comparativ cu riscurile asociate în cauză. La urma urmei, pragmatic vorbind, totul se reduce la o problemă de costuri, nu? (Sursa: businessmagazin.ro)