De 22 de ani zic aceluiași loc acasă. Acasă e la țară, într-un sat din sudul extrem al județului Argeș, sat care prin ochii adultului de acum e pe moarte. Înghesuială pe stradă e rar, pentru că am rămas puțini. Ulițele prăfuite, cu drum pietruit, sunt mai sărace.

Citiți și: REDESCOPERIM VIAȚA ARGEȘENILOR LA SATE

Au plecat oameni, unii în căutare de mai bine, alții de tot. Nu poți să-i condamni. Din agricultură nu se mai trăiește de mult, iar de muncă dacă se mai găsește, se găsește departe de aici. Suntem la zeci de kilometri de oraș, 61 de km de Pitești, oraș de reședință și la mai bine de 100 km de Capitală. Sunt oameni care fac naveta ore bune spre muncă sau elevi spre școală.

„DEALUL CEL MAI MARE E PRAGUL CASEI”

Viața la sat e idilică, deci, doar din perspectiva celor care privesc cerul pe jumătate, dintre betoane. În realitate e grea și are destule lipsuri. Aici, copiii nu fac engleză de la grădiniță, iar după cursuri nu iau lecții de canto, pian sau balet. Stau prin curte, pe lângă părinții care îi învață de timpuriu că viața la țară înseamnă muncă și că doar dacă ai carte, ai parte. Și mulți și-au găsit partea, departe de acasă. Mai vin cât încă mai e cineva în viață sau cât încă îi mai așteptă cineva în poartă. Un bătrân înțelept spunea odată că „dealul cel mai mare e pragul casei”.

În fiecare cătun găsești oameni înțelepți, ei sunt bătrânii noștri și sunt mulți. Ei sunt cei care mai dau viață satelor. Cât ei încă mai sunt, ferestrele luminează. Și lor le pare rău după lumea de demult, iar unii dintre ei ne înțeleg. Ce poate face un tânăr cu visuri și speranțe într-un sat în care biblioteca e pe hârtie, iar autobuzul ajunge doar de 5 ori pe zi?

Cu toate astea, e trist și păcat parcă și în fața lui Dumnezeu să uiți de locul unde ai învățat ce înseamnă smerenia. Și locul sfințește omul! Pentru cei ce uită să se mai întoarcă, măcar din când în când, „acasă” e ferecat cu lacăt, în așteptarea lor.

O DACIE LĂSATĂ MOȘTENIRE TIMPULUI

Mă opresc la nr. 326 pentru a spune povestea din spatele porților ruginite. În mijlocul curții dăm de o mașină, o Dacie lăsată moștenire timpului.

Privesc în stânga și în dreapta ei și văd anexe care stau să cadă, și o casă, lăsată și ea pe mâna anilor. Acum ceva timp în urmă, tot acest perimetru, în care dorul a prins rădăcină odată cu copacii, era păzit de un câine. Azi, nici el nu mai e. Primăvara, pe o felie de pământ din fața casei, lalele, toporași, zambile și ghiocei răsar parcă încăpățânate, așteptându-și stăpânul. Uitarea nu înflorește de tot.

Aici se află una dintre puținele case ale cărei poteci încă se văd pentru că sunt bătătorite, chiar dacă nu foarte des, de cineva. Era o vreme când primăvara, vara și toamna se mai întorcea acasă, de la oraș, un domn inginer. De când el nu mai e, drumul de la casă, la acasă e făcut de fiul său. De obicei, aici nu se stă mult, doar se poposește. O pătură întinsă pe sârma din partea stângă a prispei e singurul indiciu care dă de gol faptul că cuiva i-e dor, că cineva s-a întors de unde a plecat.

În rest, sunt multe curți și case ale căror porți și uși nu se mai deschid.

INIMILE OAMENILOR CARE NU MAI SUNT, ÎNCĂ MAI BAT

Cine să-și mai aducă aminte și de ce? Și totuși, aici e rădăcina rădăcinilor noastre! Se uită ușor și des că în casele mici din paiantă, cu o sală, o tindă și câteva camere (arhitectură specifică zonei de Argeș), inimile oamenilor care nu mai sunt, încă mai bat.

Întrebând cine a stat aici, aflu că s-au stins pe rând un croitor, un pădurar, un profesor, un orator, care în urmă cu 24 de ani le-a urat de bine părinților mei la nunta lor. Odată cu ei se sting tradiții, istoria locului, emoția traiului de altă dată, un stil de viață, o epocă. Ar mai rămâne doar ca într-o poveste, a fost odată, asta doar dacă ar mai avea cine s-o spună.

• Distribuie:
• Distribuie
•