Penalii fără care nu putem trăi. Recent, un partid politic a reușit să strângă un milion de semnături pentru campania sa, prin care își propune să modifice Constituția pentru ca persoanele care sunt condamnate penal definitiv să nu mai poată ocupa funcții publice.

La lansarea acestei campanii, au existat și opinii pro, foarte multe, și opinii contra, bazate mai degrabă pe drepturile omului de a alege și de a fi ales. În Argeș, județ condus până nu demult de un domn care a petrecut ultimii ani mai mult după gratii, respectiva campanie a adunat 25.000 de semnături. Multe, zic eu, dacă mă gândesc la puzderia de aleși locali și naționali din Argeș care au probleme cu justiția și care au ajuns în funcțiile pe care le-au ocupat în urma votului popular.

Și aici ajung la una dintre dilemele mele încă de pe vremea în care eram ziarist cu normă întreagă în Pitești: de ce votează lumea oameni care sunt fie cercetați penal, fie direct condamnați sau, uneori, deja aflați în pușcărie? De ce fostul primar al Piteștiului, Tudor Pendiuc, aflat în plină cercetare penală la momentul respectiv, a pierdut la doar câteva voturi al nu știu câtelea mandat? De ce fostul președinte al Consiliului Județean, Constantin Nicolescu, a primit un nou mandat deși era cercetat penal în dosarul în urma căruia a și ajuns, ulterior, la închisoare? De ce deputatul Cătălin Rădulescu a fost reales la doar o săptămână de la condamnarea sa penală definitivă? Și de ce partidul care i-a susținut pe toți acești domni a câștigat mereu alegerile în Argeș, și, de cele mai multe ori, la nivelul întregii țări? Nu cumva pentru că la nivelul masei de votanți conceptul de corupție și penal nu are absolut nicio relevanță?

Dacă te duci la țară, o să-ți spună oamenii că votează cu Gigel sau Costel pentru că le-a dat nu știu ce, sau pentru că vorbește frumos la televizor, sau pentru că (și asta e motivația mea favorită): “O fi furat el, dar a dat și la alții!”. Firește că mai sunt și alte motive, care ar putea avea legătură cu presiunile vreunui primar, sau cu predica vreunui paroh, sau cu sugestiile vreunui doctor sau învățător. Oameni pe care concetățenii lor îi respectă sau de care se tem, pentru că îi pot afecta financiar. Cumva sunt convins că nu e numai o problemă de educație, în sensul în care, dacă-i explici omului că nimeni n-are cum să-l lase fără ajutorul său social dobândit conform legii, o să înceapă să voteze după cum îl duce mintea, iar nu în urma presiunilor. Cred că e și o problemă de mentalitate a omului, care, după ce a crescut cu povești cu haiduci și cu tovarăși care luau de la chiaburi ca să dea la nevoiași, nu înțelege că cel care fură de la stat ia, de fapt, de la fiecare dintre cetățenii care, astfel, este privat de autostrăzi, spitale, școli și alte asemenea lucruri menite, într-o țară normală, să crească nivelul de trai al populației.

Sunt ferm convins că partidul care îi va convinge pe românii care votează că există o legătură extrem de strânsă între corupție și sărăcie va merita să intre în istoria acestei țări ca adevăratul reformator al României. Până atunci, însă, trăim conduși de cetățeni condamnați penal sau care urmează să fie condamnați penal, și nu pare să ne deranjeze. De fapt, mă aventurez puțin și spun că ne-am obișnuit atât de mult cu ei, încât nu mai putem trăi fără ei. Ce dacă au furat, doar sunt ai noștri, din popor, chiar dacă îi vedem doar la televizor și când trec pe la noi, în campania electorală? Iar adevărata problemă a țării nu sunt ei, penalii, ci aceia care-i condamnă…

• Distribuie:
• Distribuie
•