Țara doctorilor în drept. Cred că, după ce am ieșit din presă, au fost puține momentele în care mi-a părut cu adevărat bine că nu mai sunt ziarist în Pitești, în România. Și de fiecare dată părerea asta n-a avut legătură cu meseria în sine, care mi s-a părut și mi se pare și acum una dintre cele mai interesante îndeletniciri umane.

A fost, însă, legată de aspecte marginale ale jurnalismului, cum ar fi alergatul după publicitate și, de când este regimul Dragnea la putere, acumularea neîncetată a cunoștințelor juridice în vederea relatării cât mai coerente a luptei actualilor guvernanți cu justiția. Sincer, am toată aprecierea față de colegii care au pus și pun mâna pe cărți de specialitate, vorbesc cu oameni din sistem, urmăresc dezbaterile legate de cutare lege sau ordonanță de prin Parlament sau de prin alte locuri unde se fac și se desfac acte juridice.

Nu-i vorbă, la vremea respectivă am făcut și eu ceva asemănător, chiar dacă la un nivel mult mai redus. Am fost jurnalist pe justiție, calitate în care participam la procese și scriam ce vedeam. Așa m-am și pricopsit, cu o grămadă de ani în urmă, și cu o amenințare cu datul în judecată de la un domn actual deputat, care se dorește chiar ministru.

Am continuat și ulterior să mai scriu despre justiție, dar sporadic, atunci când se ivea vreun subiect din domeniu. Situația s-a schimbat puțin de când actualul partid de guvernământ, frustrat că nu mai pupă Cotroceni decât în vizite rare și scurte, a descoperit jucăria numită suspendarea președintelui. Așa a fost în 2007, a fost și în 2012, ani în care a trebuit să ne familiarizăm cu chestii de drept constituțional, inclusiv legate de Curtea Constituțională.

Ulterior s-a mai vorbit pe tema asta, dar nu prea mult, pentru că era limpede că e cam greu spre imposibil să scapi așa de președintele care nu-ți pupă condurul. A apărut, însă, dreptul penal în viața de zi cu zi a jurnalistului și, prin extensie, a publicului său. Acum, dacă mă uit în urmă, n-ar trebui să mă surprindă, pentru că schimbarea asta a venit la pachet cu dorința publicului de a vota oameni cu probleme penale, care, în destule cazuri, s-au concretizat în sentințe definitive.

Iar acestea au devenit, peste noapte, din problemele personale ale celor care au fost condamnați, în frunte cu actualul conducător de facto al țării, un domn condamnat la închisoare cu suspendare, în problemele tuturor. Cei care îi susțin se dau de ceasul morții să explice de ce respectivii condamnați sunt nevinovați, un fel de Jean Valjean cu limuzine la scară și proprietăți în țări exotice, în vreme ce tabăra opusă încearcă să spună că într-un stat de drept cei cu probleme penale stau pe tușă.

Și de-aici ajungem să vedem care e chestia cu completele de 5, cu organizarea judecătorească, cu tot felul de motivări sau cu lipsa/amânarea lor și, cel mai recent, cu amnistia și grațierea. Dacă te uiți seară de seară la televiziunile care se pretind de știri, te faci instantaneu doctor în drept. Dacă citești ziarele, afli mii și mii de motive pentru care actualii guvernanți care sunt judecați și își așteaptă sentința sunt, de fapt, victime inocente ale statului paralel.

Iar ministrul justiției, unul dintre politicienii cel mai puțin carismatici pe care i-am văzut în viața mea, a devenit star mediatic în prime-time, peste Bănică junior sau Smiley. Eu unul, din postura mea de simplu observator, mărturisesc că m-am săturat de atâtea informații juridice. Aș dori să ajung să citesc în presă despre lucruri care mă interesează cu adevărat, de genul când trecem la euro, cum merg lucrările la autostrăzi, scăderea traficului în orașe, creșterea procentului de oameni care știu să umble pe net și reducerea numărului de parlamentari.

Ceea ce vă doresc și vouă, cei care cred că v-ați săturat deja să fiți doctori în drept ad-hoc, pentru că agenda publică o fac cei care sunt sau vor fi condamnați.

• Distribuie:
• Distribuie
•