Când aţi fost ultima oară la teatru pentru plăcerea de-a vă refugia în lumea dramaturgului? Pentru plăcerea de-a vedea actori în carne şi oase. Fără a vă gândi că e premieră şi, sub scuza crizei, aveţi ceva de înfulecat? Sau, mai bine spus, când v-aţi dus ultima oară la teatru pentru a vă bucura de spectacol fără a sta cu gândul la masa ce vă aşteaptă după spectacol? Am pus aceeaşi întrebare, nu?

Din păcate, de câte ori ajung la o premieră, constat că lumea se înghesuie la protocolul de după. Majoritatea, la drept vorbind, preferă premierele pentru că, pe lângă mâncare, mai intră şi gratis, datorită invitaţiilor. Cel mai cumplit mi se pare că biletul e atât de ieftin încât bieţii actori, scenarist şi regizor nu prea au ce împărţi. Faptul că actorii se hrănesc cu apaluze e o iluzie. Nu e chiar aşa.

Dar să revenim la piesa scrisă de Marin Ioniţă şi regizată de actriţa Luminiţa Borta, actriţă ce deţine şi rolul principal în piesă.

De fapt, vorbim despre un monolog, iar, din când în când, câteva personaje tăcute îşi fac apariţia pentru a transmite mesaje.

Ştim cu toţii că sus e cerul, dar, la fel de bine, ar putea fi şi jos, acum depinde în ce poziţie stăm noi. Dacă ne ţinem capul în jos, ei bine, am putea să mergem pe nori şi să ne ţinem minţile pe pământ. Dar unde ar mai fi farmecul. Capul a fost creat pentru a rămâne în nori.

Piesa lui Marin Ioniţă e o combinaţie dramatico-satirică. Între un strigăt de ajutor, durere, neputinţă, găsim şi puţin din cotidianul nostru. Trebuie să recunosc că Maestrul Marin Ioniţă ştie să spună lucrurilor pe nume. Ştie cum să scoată suferinţa din om, dar şi poate scoate şi un zâmbet de la el. Un zâmbet sincer, fără a forţa spectatorul să-şi rupă maxilarele într-un râs ipocrit.

Sigur, piesa n-ar fi nimic fără actori, iar Luminiţa Borta, piteşteanca noastră, este o actriţă cu adevărat desăvârşită. Pe lângă faptul că interacţionează cu publicul atunci când e cazul, într-un mod natural, neieşindu-şi din rol, îşi schimbă stările atât de natural, încât, de fiecare dată, ai impresia că stai în faţa altei actriţe. E imposibil să nu te întrebi dacă nu cumva, printr-un fel de magia, actriţa pe care ai văzut-o cu două minute mai devreme, n-a dispărut printr-o vrajă lăsând locul alteia.

Eu nu zic că e o piesă care merită văzută. E o piesă care merită savurată. Sigur, nu e nici facilă. Nu ştiu dacă trebuie să fii mare amator de teatru sau mare amator de lectură. Un lucru e sigur, ca să înţelegi subtilitatea trebuie să fi citit mai mult de o carte şi să fi fost la mai mult de o piesă. Marin Ioniţă chiar e un maestru al subtilităţii. Îi place să testeze inteligenţa publicului, chiar dânsul mărturisind că îi e teamă că nu toată lumea a înţeles mesajul.

Dar să vă spun ceva. Eu, întotdeauna, am fost de părere că teatrul e pentru oameni inteligenţi. Nu pentru falşi intelectuali, ci pentru cei care chiar ştiu să aprecieze cultura, jocul, actorul, scriitorul, regizorul. Aşa că, dacă nu simţiţi că aţi face parte din această categorie, mai bine staţi acasă.

Maestrul Marin Ioniţă merită toate aplauzele pentru piesa „Sus e cerul”. Nu cred că mai era nevoie să-şi dovedească talentul, dar e minunat că a reuşit să şi-l depăşească. Într-adevăr, o piesă care merită savurată şi un dramaturg de o valoare reală. Piteştiul are cu cine se mândri. Şi nu uitaţi, nu avem doar scriitori de valoare, avem şi actori, chiar mai buni decât cei pe care i-am clasificat deja aşa.

Nu uitaţi, o oră, două, la teatru, nu vă poate face rău.

• Distribuie:
• Distribuie
•