Analizele economice din ultimii ani, la nivel global, şi-au plasat centrul de greutate asupra câtorva subiecte destul de intens mediatizate: criza datoriilor suverane, rata ridicată a şomajului, posibilitatea dispariţiei monedei euro sau falimentul iminent al unei ţări sau al alteia (desigur, numele Greciei fiind cel mai frecvent adus în discuţie).

Citiți și: Surpriza din Argeș: Orașul care își face loc în clubul elitelor economice ale României!

Raportat strict la analiza pur matematică a indicatorilor macroeconomici, România chiar nu ar avea motive reale de îngrijorare. Mai ales în ceea ce priveşte nivelul datoriei publice, abordată din perspectiva unei analize relative ca pondere în PIB. Cu toate că ritmul de creştere al datoriei publice (atât interne, cât, mai ales, externe) a fost unul destul de „alert” în ultimii doi, trei ani, ponderea acesteia este în continuare la un nivel rezonabil în PIB, în condiţiile în care ţări considerate industrializate şi cu „tradiţie” din Europa vestică au o valoare supraunitară a respectivului raport.

Deşi, teoretic, se pare că stăm destul de bine, nu ştiu dacă lucrurile sunt, într-adevăr, chiar „pe roze”. De ce spun asta? Deoarece, personal, cred că mai important chiar decât nivelul în sine al datoriei publice este capacitatea de a rambursa respectiva datorie publică. Capacitate care, cel puţin pe termen mediu, rezidă într-o creştere economică sustenabilă şi durabilă, în măsură să conducă la redimensionarea (evident, în sensul creşterii) a PIB-ului. Degeaba ai un nivel al datoriei publice apreciat, la un moment dat, ca fiind unul rezonabil dacă ulterior înregistrezi o scădere a PIB-ului, care va conduce la un „gol de resurse” la bugetul general consolidat şi, implicit, care va face datoria ta publică mult mai greu de suportat şi (în funcţie de amplitudinea fenomenului de contracţie a economiei) poate chiar de onorat. Desigur, raţionamentul anterior este valabil în condiţiile în care se menţine gradul de colectare a impozitelor şi taxelor.

Citiți și: E prăpăd! Omenirea trăiește „pe caiet”!

Conform prognozelor oficiale, creșterea economică în 2013 este aproape de 2%, iar pentru 2014 ușor peste această valoare. În același timp, plătim o dobândă medie anuală de circa 5,2% pentru datoria publică (repet, publică!) aflată în sold, de circa 45–47 de miliarde de euro. Altfel spus, ponderea datoriei publice în PIB crește constant și, implicit, scade capacitatea noastră de a ne rambursa obligațiile pe care le avem, pe baza a ceea ce producem. După rambursarea serviciului datoriei publice – principal plus accesorii – ne va rămâne tot mai puțin din PIB pentru a finanța cheltuielile statului (nu mai intru aici în diferențierea dintre cheltuieli publice și cheltuieli bugetare). Răspunsul e foarte simplu: ori creștem veniturile bugetare, ori reducem drastic cheltuielile statului (de preferat, cele curente, nu de capital, aferente investițiilor), deoarece în caz contrar ne îndreptăm spre incapacitate de plată (chiar dacă, potrivit indicatorilor macroeconomici actuali, aceasta nu are perspectivă imediată).

În mod paradoxal, însă, din acest punct de vedere chiar nu trebuie să ne îngrijoreze nivelul datoriei publice, fiindcă „stăm bine” la evaziunea fiscală. Nu, chiar nu glumesc şi o să explic de ce! Dacă ponderea economiei nefiscalizate în PIB este cea care se vehiculează, înseamnă că PIB-ul are un potenţial de creştere substanţial. În consecinţă, ponderea datoriei publice în PIB-ul potenţial este mult mai redusă decât ponderea datoriei publice în PIB-ul efectiv realizat (cel din statisticile oficiale). Practic, economia (în ansamblul său) dispune de resursele necesare – fie ele şi „latente” (adică, aflate, cel puţin momentan, în afara sferei de fiscalizare) – pentru a susţine rambursarea datoriei publice, cu atât mai mult cu cât reuşim să „mutăm” PIB-ul din potenţial în efectiv.

Mereu am considerat că, aşa cum există o rată naturală a şomajului, unanim acceptată, la fel de bine există şi o rată naturală a evaziunii fiscale, deşi nu cred în „moralitatea” economiei subterane şi nici în rolul său de „supapă” a economiei oficiale. Problema care se pune este să identificăm soluţiile optime şi cele mai eficiente măsuri pentru a coborî spre acest nivel. Dacă acceptăm realitatea aşa cum e – având în vedere mai ales cauzele, şi nu efectele – cred că putem folosi semnalele transmise de palierul informal în vederea stabilizării economiei oficiale şi corijării dilemelor de comportament fiscal ale contribuabililor. Dar creșterea gradului de conformare voluntară a contribuabililor, în raport de sarcina fiscală care le revine, nu se va realiza niciodată în condițiile în care taxele sunt și multe, și mari.

Cu ocazia ultimelor dezbateri pe marginea bugetului pentru anul 2014 și a celor mai recente modificări legislative în domeniul fiscal, am constatat că reprezentanții partidelor politice se bat cu pumnul în piept care sunt de stânga, care sunt de dreapta. Parafrazând, de-o fi stânga, de-o fi dreapta, bucuroşi le-om duce toate… dacă lucrurile se mişcă din punct de vedere al mediului de afaceri şi, pe cale de consecinţă, dacă „producem PIB”. Și, mai mult decât atât, dacă prelevăm o parte din acest PIB la buget, prin intermediul unor instrumente fiscale percepute de contribuabili ca fiind decente și, implicit, acceptate în mod voluntar.

Datoria publică poate să scadă chiar și în cazul în care contractăm noi împrumuturi, dar doar dacă ritmul său de creştere este inferior ritmului de creştere al PIB-ului, în condiţiile cel puţin ale menţinerii gradului de colectare. În caz contrar s-ar putea ca, nu peste mult timp, mica noastră datorie publică să ni se pară destul de mare şi de greu de suportat.

Dacă lucrurile merg pe o pistă greșită, s-ar putea să ne trezim că producem (altfel spus, creăm PIB) doar ca să avem un suport pentru rambursarea serviciului datoriei publice. De aceea, în final, îmi vine în minte o carte lansată recent de Sorin Pâslaru, redactor șef al Ziarului Financiar, intitulată sugestiv “PIB –ul fără țară”… De citit, destul de interesante opiniile expuse!

• Distribuie:
• Distribuie
•