Notre Dame, pământ românesc. Sunt unul dintre extrem de mulții români care au fost impresionați de incendiul care a afectat cea mai vizitată atracție a Franței, Catedrala Notre Dame din Paris.

Și eu, ca o grămadă de alți telespectatori de toate națiile, am urmărit, cu sufletul la gură, imaginile care prezentau impunătoarea catedrală gotică în flăcări, temându-mă la modul cel mai sincer că n-o voi mai vedea vreodată decât în fotografii și filme. Din fericire, dacă putem spune așa, temerile au fost până la urmă parțial risipite, pentru că Notre Dame a rămas în picioare, serios afectată însă.

Va fi clar nevoie de ani mulți până când va putea fi din nou vizitată și admirată în toată splendoarea ei. Mă tem, însă, că, oricât de mulți ani vor munci francezii și prietenii lor pentru a repara ceea ce a produs un simplu scurtcircuit, vor fi cu mult mai puțin decât anii care ne vor fi necesari nouă, românilor, pentru a ne vindeca de boala care ne face să privim cu suspiciune și să urâm cu pasiune orice nu cadrează cu părerile noastre, de obicei foarte puternice, despre lumea în care trăim.

Spun asta în baza reacțiilor extrem de virulente pe care le-am văzut pe rețelele sociale în urma incendiului, reacții care au trecut de la stupoare și tristețe la tot felul de teorii ale conspirației, pentru a ajunge în punctul cel mai de jos, cel al naționalismului populist de joasă speță.

Cu alte cuvinte, că de ce se înghesuie autoritățile românești să doneze bani pentru Notre Dame, că avem și noi problemele noastre, clădirile noastre aflate în paragină? De ce se înghesuie miliardarii francezi să arunce cu sute de milioane de euro, sigur au ei agendele lor secrete? Dar de ce dau bani pentru Notre Dame, când ar putea da bani pentru orice altceva, de la eradicarea sărăciei în Africa la crearea de locuri de muncă în Franța? Uitând, însă, de dreptul fiecăruia de a face ce vrea cu banii lui, când este privat, și de a aloca fonduri publice conform unui mandat primit de la cetățeni, în baza votului, dacă este instituție publică. Iar dacă clujenilor sau bucureștenilor li se pare că autoritățile locale de acolo au greșit, să voteze la anul cu alții.

Dar toată tevatura cu incendiul a avut și o parte bună. Mi s-a părut că, și de data asta, ca la orice mare eveniment european din ultima vreme, am avut cu toții păreri și ne-am implicat, cel puțin la nivel declarativ. A fost ca și cum, pentru mulți dintre noi, Catedrala Notre Dame ar fi chiar pământ românesc și ne simțim ca și cum am avea și noi drepturi legate de ea. Ceea ce, dincolo de boala de care aminteam mai devreme, mi se pare o veste foarte bună pentru noi toți.

Pentru că interesul pentru Notre Dame este mai mult decât interesul pentru o catedrală catolică din Franța. Este interesul pentru un loc pe care, de când am intrat în Uniunea Europeană, îl putem vizita cu bani la fel de mulți precum cei necesari unui weekend nu prea fițos la Mamaia. Este afecțiunea pe care am ajuns s-o purtăm unui loc comun al întregii umanități, vizitat de sute de mii de oameni în fiecare zi.

Pentru că, iubind sau detestând Notre Dame, sau Franța, sau catolicismul, sau progresismul lui Macron, n-o mai facem ca niște străini. O facem ca parte integrantă a unei civilizații care înseamnă, printre altele, și venerabila catedrală de pe malurile Senei. Și nimic nu ne împiedică să avem și noi obiective la fel de valoaroase, precum mănăstirile din Moldova sau cea de la Curtea de Argeș, în rândul atracțiilor de prim-rang ale civilizației europene.

Bineînțeles, pentru asta trebuie să acordăm și noi atenție acestor locuri așa cum o fac francezii. Să le promovăm insistent, să le întreținem mereu și să le iubim așa cum își iubesc francezii catedrala recent incendiată. Și după aceea să avem pretenția de a ne compara orice atracție cu Notre Dame. Sunt, însă, optimist că, și prin dezbaterile recente, suntem deja un pic mai aproape de acest deziderat.

• Distribuie:
• Distribuie
•