Sfânta Treime – Rusaliile 2013, dezamăgire, frustrare, revoltă (II)

Cum arată România și națiunea română după 23 de ani de capitalism sălbatic? Deloc bine. O spune și jurnalistul Decebal Constantin Nicolae într-un articol găzduit de epitesti. Prima parte a articolului a inclus citate din Dan Puric, orator despre care autorul crede că are ceva din credința și revolta neamului românesc. În a doua parte, pe care o publicăm acum, Decebal Constantin Nicolae vorbește despre părintele Arsenie Boca.

Considerat de către cei mai mulți dintre credincioși drept ultimul sfânt al românilor, Arsenie Boca s-a născut pe 29 septembrie 1910 și s-a stins din viață pe 28 noiembrie 1989. Părinte ieromonah, teolog și artist plastic (muralist) român, a fost stareț la Mănăstirea Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus, și apoi la Mănăstirea Prislop, unde, datorită personalității sale, veneau mii și mii de credincioși, fapt pentru care a fost hărțuit de Securitate. A fost unul dintre martirii gulagului comunist, închis la Securitatea din Brașov, dus la Canal, închis la Jilava, București, Timișoara și Oradea.

După absolvirea Institutului Teologic din Sibiu, Mitropolitul Nicolae Bălan îl trimite pe tânărul Zian, cu bursă, la Academia de Arte Frumoase din București. Tot aici va urma și studii de medicină, dezvoltând o pasiune pentru științe, ce-l va cuceri până la moarte. Zian este hirotonit pe 19 septembrie 1929 și, dupa terminarea Academiei de Arte Frumoase, își începe ucenicia în monahism, petrecând trei luni la Sfântul Munte Athos. Se spune că acolo ar fi dat de un duhovnic aspru, care i-a zis: „Mă, tu nu ești în stare de nimic! Nici la măturat nu ești bun!“. La care tânărul și-a spus în sinea lui: „Aici e de mine, la asta stau!“. Amintindu-și relația cu primul său duhovnic, Boca avea să exclame mai târziu, întrebat cum ar trebui să fie un călugăr: „Măi, nu toți cei din lume se prăpădesc, nici toți cei din mănăstire se mântuiesc… Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugărești… De vrei să te faci calugar, fă-te ca focul!“.

Se întâmpla în 1940, când cel transformat din Zian în Arsenie (în greacă, „cel plin de bărbăție“) era trimis la Sâmbata de Sus, județul Brașov, pentru a intra în adevărata viață monahală. Iar din acest loc începe destinul celui considerat de mulți astăzi drept „ultimul sfânt al românilor“. Imaginea sa este construită pe mărturiile celor care îl cunoscuseră direct, închegate pe o combinație de exaltare și senzația de a fi atins, chiar și pentru o secundă, promisiunile din Sfintele Scripturi. „Îți dădea impresia că este un cuvios venit din lumea sfinților. Vederea lui te atrăgea și te cucerea. Ceea ce spunea era ca și un cuvânt de Evanghelie“, spune părintele Ioan Sofonea, din Sibiu. La statura de duhovnic cu har, pe care o dobândise din partea credincioșilor din zonă, contribuie și câteva istorii personale, redate, în general, de către cei care i-au fost ucenici în acea perioadă.

A pictat biserica din Drăgănescu (la 25 de km de București), supranumită Capela Sixtină a Orientului

Pictura de la Drăgănescu îți ia cu siguranță ochii, însă valoarea ei artistică este neclară. Mulți spun că ar fi opera unui geniu, alții, precum criticul de artă ortodoxă Richard Barrett, o consideră „întortocheată și neclară“.

Criticul de artă Sorin Albu, din Cluj-Napoca, precizează care sunt elementele definitorii ale picturii duhovnicului: „Arsenie Boca are, cel puțin aparent, un stil de pictură neo-bizantină. Spun aparent pentru că stilul său este unic în pictura românească. O astfel de pictură nu se mai găsește nicăieri în lume, nu neapărat datorită stilului de pictură, ci, mai degrabă, prin caracterul profetic. Din punct de vedere tehnic, Boca folosește pasteluri, uneori în culori vii, alteori estompate, în funcție de tematică, dar și stilul pointilist, adică pictura prin puncte, în vârful penelului. Spre exemplu, „Învierea Domnului“ este realizată în această tehnică. Sunt mai multe planuri prin care îl putem vedea pe Iisus ieșind din mormânt, dar fiind, în același timp, înăuntru. Mormântul în sine este transparent, iar asta este o altă tehnică des utilizată de Boca. Priviți, de exemplu, aureola dimprejurul lui Iisus: nu este niciodată opacă“. Criticul își exprimă și incertitudinile legate de anumite aspecte ale operei lui Boca: „Ce aș avea de reproșat este nerespectarea canoanelor iconografiei. Însă nu în sens dogmatic, ci, mai degrabă, înlocuirea acestora cu o latură de imaterial-spiritism, ceva de tip new-age. Asta se întâmplă și în scrierile sale, de exemplu în „Cărarea Împărăției“, unde se pot găsi citate din spiritiști și ocultiști luate ca bune, dar și teme precum preexistența sufletului sau determinismul spiritual“.

Mărturii ale capacităților sale extrasenzoriale

Pe 16 ianuarie 1951, la ora 5 dimineața, 10 securiști spărgeau ușa chiliei în care dormea Arsenie Boca. Părintele este trimis, făra judecată, la muncă, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, pentru mai bine de un an. Eliberat în aprilie 1952, Boca revine la Prislop, însă pentru scurt timp: este din nou arestat și anchetat la Timișoara, Jilava și Oradea. Două mărturii datează din această perioadă, ambele reproduse în documentarul „Părintele Arsenie Boca, Omul lui Dumnezeu“, în regia lui Nicolae Mărgineanu.

Prima îi aparține părintelui Nicolae Bordașiu, de la Biserica Sfântul Silvestru, din București: „Eram închis la Timișoara. Într-o dimineață, un gardian m-a trimis cu tineta spre spălător. Am trecut pe culoarul lung, iar la capăt am văzut geamurile deschise. În general, în timpul programului geamurile erau închise, însa acum probabil că cineva le uitase așa sau lăsase să se aerisească. Iar peisagiul pe care l-am văzut de acolo… Orice deținut visează să vadă cerul liber de la fereastră. Și l-am văzut, într-adevăr. Iar în peisagiul oribil de jos, în curtea închisorii, stătea Arsenie Boca, privind și el spre cer, nemișcat”.

Un alt preot, Viorel Trifa, redă spusele unui fost gardian, angajat la una dintre închisorile la care fusese deținut Boca: „I-au spus părintelui să le spună ceva despre Dumnezeu, ca sa-i facă să creadă. Și părintele le-a spus că la al doilea rând de porți ale închisorii se află doua femei. Le-a descris, cu lux de amanunte, ce avea fiecare în desagă. Cei doi gardieni au fugit și le-au scotocit femeilor în saci. La intoarcere, au reclamat la conducerea închisorii că printre deținuți se află un părinte care vede prin ziduri“.

Aspazia Otel Petrescu, deținut politic pe vremea comuniștilor, povestește cum l-a văzut pe părinte sfidând legile fizicii: obișnuia să ia flacăra unei lumânări direct pe deget ca să aprindă cu ea altă lumânare. Tot Aspazia l-a văzut pe Arsenie Boca, într-o noapte, purtând prin furtună o lumânare aprinsă: „Era de groază, bubuia furtuna, iar salciile pur și simplu măturau aleea cu coroanele lor. Părintele a luat din sfeșnic o lumânare groasă și ne-a ținut-o nouă, să avem lumină. La vijelia aia, flăcările lumânării se învolburau în toate felurile, se ridicau, cădeau pe lumânare, mergeau în dreapta, în stânga, în tot felul de vârtejuri, dar reveneau tot pe lumânare. Apoi mi-a spus: «Ține și tu lumânarea asta și nu te mai mira atât!». La mine, lumânarea s-a stins imediat. «Vezi, a adăugat, trebuie să înveți să ții o lumânare în furtună». Îmi vorbea codificat părintele, dar eu nu știam încă. El se referea la cei 14 ani de pușcărie care aveau să vină peste mine. Despre acea furtună și acea lumină vorbea“, a povestit Aspazia Petrescu.

Părintele Oprea Crăciun, trecut în neființă, are o altă istorie de acest fel: „Un om din sat a adus-o la părinte pe fiica sa, de 16 ani, care suferea de paralizie infantilă. Părintele Arsenie l-a trimis acasă și a dus-o pe fată într-o chilie, unde un călugăr bătrân se ocupa de ea, îi dădea de mâncare și apă cu care să se spele. În timpul zilei, o cărau cu roaba la noi, care munceam prin curtea mănăstirii, ca să nu stea singură. Într-o zi, am văzut roaba intrând în interiorul mănăstirii. Și, o oră mai târziu, am văzut fata iețind în picioare, sprijinindu-se de brațul părintelui Boca“. Renumele lui Boca se răspândește în toată țara și în toate cercurile sociale. Este vizitat de Regele Mihai, Ion Antonescu și Lucian Blaga. Cu acesta din urmă are următoarea conversație: „Fericit ești, părinte, că ai ajuns un mit!“, i-ar fi spus poetul și filosoful. „Maestre, această căciulă a mitului nu vreau să o port!“, ar fi replicat Boca, întrerupt imediat de Blaga: „Ba o să o porți, pentru că neamul românesc are nevoie de așa ceva!“. Același părinte Oprea Crăciun a povestit: „Într-o zi, oamenii i s-au plâns: «Părinte, nu mai avem nisip de construcție, ce ne facem? Numai dacă s-ar abate râul ăsta din loc am mai putea găsi ceva nisip…». Părintele s-a dus în deal, pe apă, la vreo douăzeci de metri, și s-a lăsat în genunchi. A făcut rugăciunea câteva ore. Și, vă jur!, asta am văzut-o cu ochii mei, spre seară apa a intrat în pământ și a ieșit puțin mai încolo, lasând la suprafață un nisip fin, strălucitor ca argintul. Muncitorii s-au închinat cu toții, speriați, nevenindu-le să-și creadă ochilor!