Duminica Sfinților Români

În casă, pe stradă, la locul de muncă şi oriunde ne aflăm, trebuie ca fiecare dintre noi să fie un apostol, adică un trimis al Domnului. Medicul la masa de operaţie, profesorul la catedră, funcţionarul la birou, muncitorul în fabrică, plugarul pe ogoare, savantul în laborator, scriitorul la masa lui de lucru, pot şi trebuie să fie apostoli ai binelui, adevărului şi iubirii, în lume.

Împlinindu-ne rostul şi datoria noastră cu răspundere și conştiinţă, păstrăm şi mărturisim aceeaşi dreaptă credinţă pe care au mărturisit-o Sfinţii români pomeniţi astăzi.

Dumnezeu vrea să ne îndumnezeiască. Dar noi ce facem? Fugim ca nişte laşi, respingând această fericire. Ce absurditate! Ce nebunie! Ce prostie! Atât de mult doreşte Dumnezeu să ne facă asemenea Lui, încât a venit pe pământ, S-a golit de slavă și S-a întrupat în scopul acesta (Ioan 3, 16).

Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Sfinţii neamului nostru au urmat pe Hristos

Dragii mei,

În pericopa evanghelică de astăzi, Îl vedem pe Hristos Domnul umblând pe lângă Marea Galileei. Având nevoie de lucrători pentru Împărăţia veşnică, S-a adresat unor pescari, zicându-le: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni (Matei 4, 19). Aceştia, lăsând corabia, mrejele şi familia lor, au mers după Domnul, Care a făcut din ei solii mântuirii, în timp şi spaţiu.

Acest Hristos străbate de două mii de ani Galileea lumii noastre, cerându-ne să-L urmăm spre a găsi în El sens vieții noastre şi demnitate adevărată. Mântuitorul nostru este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6), încât, urmându-L, ne dovedim împreună-lucrători cu El la zidirea Trupului tainic, a Bisericii.

Aşa devenim ucenici şi Sfinţi, asemenea înaintaşilor din neamul nostru, pe care îi pomenim în această zi, numită Duminica Sfinţilor Români.

Pomenirea sfinţilor ne aduce întotdeauna în minte frumoasa şi inspirata exclamaţie a psalmistului David: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!” (Psalm 67, 36), totodată îndemnul liturgic al aceluiaşi: „Lăudaţi pe Dumnezeu întru Sfinţii Lui!”(Psalm 150, 1).

Acestui îndemn am urmat şi noi astăzi, în duminica aceasta, a sfinţilor români. Părinţii Bisericii răsăritene au rânduit ca prima duminică după Rusalii să se numească Duminica tuturor sfinţilor, sfinţenia fiind un dar al Duhului Sfânt, pogorât în creaţie în duminica Cincizecimii.

Această rânduire datează cel puţin din sec. al IV-lea, de când se păstrează o predică a Sfântului Ioan Gură de Aur la toţi sfinţii martiri (P. G. tom. L, col. 705-712). Urmând acestui exemplu, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în anul 1992 ca pentru sfinţii români să se facă pomenirea în duminica următoare, a 2-a după Rusalii, tot ca o expresie a darului Sfântului Duh.

Până nu demult în calendarul ortodox tipărit la noi erau trecuţi doar sfinţii din alte ţinuturi, fapt care a creat impresia, pentru creştinii mai puţin informaţi, că noi, românii, nu am fi avut sfinţi.

Adevărul se cunoaşte bine acum: nu am avut sfinţi canonizaţi oficial şi trecuţi în calendar, dar în conştiinţa și evlavia românilor ei au fost cinstiţi fără încetare. De aceea, canonizările din anii 1955 şi 1992 au avut menirea de a confirma oficial cinstirea neîntreruptă ce li s-a făcut.

Poporul nostru a avut şi are, desigur, eroii săi naţionali, alături de poeţi, scriitori, artişti etc., de mare valoare, dar trebuie să se ştie limpede că are un mare număr de sfinţi, cunoscuţi şi necunoscuţi, pe care noi i-am numi eroi naţionali, pentru viaţa şi misiunea lor exemplară.

Despre mulţi dintre ei ştim puţine lucruri, pe alţii nu-i cunoaştem încă, dar când Dumnezeu ne va învrednici să trecem pragul veşniciei îi vom întâlni, cu voia Domnului, pe toţi, vom vorbi cu ei şi ne vom bucura de vederea lor.

Căci aceasta este una dintre cele mai mari bucurii ale Raiului: comunicarea cu Dumnezeu şi cu sfinţii (spre deosebire de tristeţea iadului care constă, printre altele, în necomunicare, sau comunicare doar cu duhurile respingătoare ale întunericului).

Până când Dumnezeu ne va ferici cu vederea, faţă către faţă, a sfinţilor noştri, să ne bucurăm a-i vedea în duh, pomenindu-i cu evlavie, desigur pe cei cunoscuţi, dar neuitând să îndreptăm un gând cucernic şi către cei necunoscuţi.

Dragii mei,

Există un cuvânt preferat al lui Dumnezeu, există un cuvânt care adesea era pe buzele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Există un cuvânt care este înscris cu litere de aur pe poarta cerului. Acesta este cuvântul „Vino!”.

„Vino”, a zis Hristos lui Petru, care s-a lepădat de El de trei ori. Petru a venit cu lacrimi de pocăinţă şi a devenit unul dintre cei mai credincioşi Apostoli. „Vino”, a zis Hristos lui Iuda. Tragedia lui Iuda a fost că el n-a venit. Dacă venea, ar fi fost iertat.

În disperare, el s-a dus şi s-a spânzurat. „Vino”, a zis Hristos tâlharilor, criminalilor şi desfrânaţilor, tuturor fiilor şi fiicelor, rătăciţi în lume. Toți cei care au venit au găsit în Hristos ce căutau, ba chiar mai mult.

„Vino”, ne zice Hristos, iar noi spunem:

„Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice.” (Ioan 6, 68). Unde mai putem găsi o astfel de iertare, o astfel de iubire, o astfel de putere, o astfel de viaţă nesfârşită? Pe cruce, braţele lui Hristos stau întinse, ca şi cum ar vrea să ne cuprindă pe toţi la El prin cuvântul „Vino!”… .

Întreaga Biblie poate fi rezumată în acest cuvânt, atât de frumos plin de iubire şi compasiune, cuvântul preferat al lui Dumnezeu, adresat omului: „Vino!”.

Fiecare dintre noi este chemat de Dumnezeu la mântuire prin diferite căi şi mijloace. La apelul iubirii lui Dumnezeu trebuie să răspundem „Da” prin credinţa şi virtuţile noastre. Prin darurile cu care suntem înzestraţi de Dumnezeu, suntem chemaţi la mântuire.

Cu succesele sau insuccesele pe care le avem în viaţă, Dumnezeu ne cheamă la mântuire. Cu bucuriile şi necazurile ce vin asupra noastră, Dumnezeu ne cheamă la desăvârşire, fiindcă voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască (I Tim. 2, 4).

Glasul Mântuitorului, care i-a chemat pe cei patru pescari, ne cheamă şi pe noi.

Celui Ce ne-a arătat iubirea Sa se cade să-I răspundem cu iubirea noastră. Pentru aceasta este nevoie să ne desprindem de „mrejele” unor preocupări mărunte, să alungăm din suflet noroiul păcatelor şi să auzim chemarea de dincolo de veac a Mântuitorului: „Veniţi după Mine!”.

În casă, pe stradă, la locul de muncă şi oriunde ne aflăm, trebuie ca fiecare dintre noi să fie un apostol, adică un trimis al Domnului. Medicul la masa de operaţie, profesorul la catedră, funcţionarul la birou, muncitorul în fabrică, plugarul pe ogoare, savantul în laborator, scriitorul la masa lui de lucru, pot şi trebuie să fie apostoli ai binelui, adevărului şi iubirii, în lume.

Împlinindu-ne rostul şi datoria noastră cu răspundereși conştiinţă, păstrăm şi mărturisim aceeaşi dreaptă credinţă pe care au mărturisit-o Sfinţii români pomeniţi astăzi.

Curăţindu-ne inimile de pofta cea rea, detaşându-ne de toate deşertăciunile pământeşti, ne dovedim fii vrednici ai Bisericii noastre dreptmăritoare şi ţinem mereu aprinsă candela spiritualităţii româneşti.

În acest fel, urmăm pe Apostolii Domnului şi pe Sfinţii neamului nostru şi avem, totodată, convingerea că pentru urmarea lui Hristos vom ajunge în corturile drepţilor unde ne vom bucura împreună cu toţi cei mântuiţi.

La aceasta ne îndeamnă Sfântul român Ioan Iacob de la Hozeva (†1960) când zice:

„Urmează, deci, pe cale dreaptă,

Strămoşilor celor iubiţi,

Căci iată duhul lor te-aşteaptă

În ţara celor fericiţi”.

• Distribuie:
• Distribuie
•