Am citit cu plăcere şi nostalgie evocarea anilor ’90 făcută în Dilema veche. Îmi reamintesc că spre deosebire de opinia unui scriitor foarte cunoscut care vorbea de oribilii ani ’90, aceşti ani mie mi-au trezit speranţe nebuneşti. Atât de nebuneşti că am făcut o cădere nervoasă la începutul lui ’91 şi cu urme până spre ’92.

Îmi aduc aminte de buticurile de tablă unde am gustat plăcerea berii adevărate, la doză. Gustul pentru berea bună mi l-am format la prima mea ieşire în Occident, în Germania, în septembrie ’90. Berea cea mai bună e cea la halbă la juma’ de litru, nu apăruse în încă draftul de acum (draught) la 0,4 l. Urma cea la sticlă şi la urmă aia la doză, cu gust de tablă. Şi că am vorbit despre ieşiri afară îmi amintesc umilinţele de la ambasada germană ca să obţin viză, cu toate că am înţeles că la altele, Italia, coşmarul era şi mai mare.  Erai un potenţial infractor pentru ei, dar am obţinut întotdeauna fără probleme viza. Apoi aşteptările de la frontiere în autocarul care mă ducea în Germania, în special la cea ceho-germană. Peisajul se schimba brusc în Germania, că ziceai că bavarezii o făceau special să sublinieze diferenţa cu estul care abia că-şi revenea. Îmi amintesc şi excursiile mele prin Europa unde beneficiam de generozitatea unor  prieteni, români şi nu numai,  de mesele din produse de prin supermarketuri, restaurantul fiind un privilegiu oferit de aceeaşi prieteni. Vedeam muzeele europene la care visam în studenţie, în cabinetul de stampe de la Bibliotecii Centrale de Stat şi eram fericit!

Mă întâlneam cu români prin gările germane plecaţi deja la muncă şi le spuneam că mă reîntorc acasă să-i dăm jos pe neocomunişti. Am avut reticenţe la alegerea preşedintelui Constantinescu, retrospectiv,  pot să spun că a fost cu adevărat un mare şi democratic preşedinte, deschizând perspectiva reîntoarcerii hotărâte a României în concertul european. Asta în ciuda unora care interesaţi îi citează diverse declaraţii trunchiat şi jenant.  Astăzi anii ’90 ne lasă pe Traian Băsescu, un demn urmaş al lui Ion Iliescu, un prim ministru care era în Piaţa Universităţii di primăvara lui ’90, precum şi liderul liberalilor, lansat de singurul partid care trezea speranţe în anii ’90, anume Partidul Alianţei Civice.  Ce ironie! Avortonul FSN, partid de cinici profitori ai comunismului şi al postcomunismului a ajuns astăzi partid mare, al idealurilor de dreapta, pe când unul din autenticii moştenitori ai rezistenţei anticomuniste  a sucombat şi este astăzi o fantomă a ceea ce a fost în anii ’90.

Îmi amintesc cu nostalgie şi de puzderia de publicaţii, cotidiene şi săptămânale. Şi reţin pe România literară condusă de atunci de către Nicolae Manolescu, care a rămas de bine, de rău singura publicaţie  literară.  Îmi aduc aminte şi de nou înfiinţata revistă 22 de către Stelian Tănase, pe care am citit-o, am polemizat în forumul ei tipărit  şi am părăsit-o prin 2005, când a picat într-un partizanat monoman pe care-l îl înţeleg cu  greu.  Nu citeam prin anii ’90 Dilema, originea ei era impură în comparaţie cu sus citata revistă 22. Această revistă mi-a creat dependenţă de abia prin 2004-2005, când devenise deja Dilema veche şi i-am rămas credincios în pofida unor opinii pe care nu le împărtăşesc, dar care nu mă deranjează.

Anii ’90 au fost ani de mari speranţe, pierdute în realităţile crizei de azi.

• Distribuie:
• Distribuie
•