Urmărind semnalele din mass-media locală şi naţională legate de situaţia actuală alarmantă a sistemului de sănătate românesc, m-am întrebat retoric. Ce a determinat apariţia acestui fenomen negativ în două zeci de ani de democraţie sălbatică ?. Acesta fiind motoul temei analizate.

Trebuie să precizez faptul că articolul de faţă, nu are scopul de a ataca medicii profesionişti din România, oameni în faţa cărora mă înclin şi spun “Jos pălăria”. Încerc doar să aflu de ce s-au înmulţit situaţiile în care respectul faţă de pacient şi de lucru bine făcut este pe cale de dispariţie.

Ce gândesc americani ?

România ocupă locul 32 din 33 de ţări europene în clasamentul sistemelor de sănătate naţionale, potrivit unui studiu realizat de Euro Health Consumer Index, în care Olanda este considerată drept ţara cu cel mai performant sistem medical, urmată de Danemarca, în timp ce Germania, Franţa şi Marea Britanie ocupă locurile şase, şapte şi respectiv paisprezece.

Pe de altă parte uitându-mă “în curtea” americanilor, Obama a surprins europeni când a anunţat recent, că doreşte ca sistemul de sănătate din SUA să fie inspirat din cel al Danemarcei, urmând ca în următorii cinci ani toate datele medicale să fie computerizate. Este deja de notoritate exemplul Danemarcei care deţine Med Com.dk, cel mai bun sistem de digitalizare a datelor din sănătate.

România deţine şi ea un loc important, dar în cinematografie, inspirată de realitatea sistemului de sănătate românesc “Moartea domnului Lăzărescu” un film din care reiese clar crudul adevăr, sistemul de sănătate naţional este în colaps, dacă nu în moarte clinică.

Situaţia actuală

Sistemul de sănătate românesc este şubrezit, deja, de ani buni de subfinanţare şi de lipsa reformelor reale, de criza economico-financiară actuală, dar şi de micşorarea numărului contribuabililor, circa 5 milioane de plătitori, de care beneficiază teoretic – gratuit sau compensat – aproximativ 21 de milioane. Unde mai pui că, un număr apreciabil de unităţi medicale se află în ruină sau nu mai dispun nici măcar de materiale sanitare şi medicamente de strictă necesitate pentru a putea cel puţin supravieţui din punct de vedere profesional.

Şi atunci întrebarea firească este. Cum a fost posibil ?. Pentru a răspunde rememorez vremurile trecute. Înainte de anul 1989, asigurările pentru locuinţe, maşini şi sănătate erau administrate şi finanţate de stat.

Din anul 1997, s-a legiferat sistemul sanitar bazat pe asigurări de sănătate, aşa-numitul sistem Bismark-ian, denumit astfel după numele celui care l-a introdus în Germania la sfârşitul secolului al XIX-lea. Acesta se baza pe finanţarea din venituri prin contribuţii obligatorii în procent de 7%, actualmente de 5,5%, concomitent de la salariaţi şi angajatori. Fondurile de sănătate sunt virate la bugetul de stat, de unde sunt apoi redirecţionate către CNAS şi ulterior ajung la CAS judeţene, şi la furnizorii de servicii medicale. De ce această “plimbare” aparent inutilă a banilor ?. Pentru a se pierde evidenţa sumelor colectate în mod real, aceasta este părerea mea.

Conform noilor prevederi, până la data de întâi iulie ac., vor fi transferate autorităţilor locale 373 de unităţi sanitare publice, iar la Ministerul Sănătăţii vor rămâne un număr de 62, printre care o serie de spitale clinice judeţene de urgenţă şi centre universitare importante.

În contiuare unităţile sanitare cu paturi se vor finanţa pe baza contractelor încheiate cu casele de asigurări de sănătate judeţene. Şi atunci unde este autonomia locală ?. Deoarece fondurile vin tot de la centru, nu cumva se crează o verigă în plus la lanţul şi aşa prea mare al mecanismului de utilizare al fondurilor de sănătate. Şi atunci cum rămâne cu principiul legiferat de statele membre UE “comunităţile locale trebuie să se autogestioneze”.

Accesul la medicamente ieftine în detrimentul celor scumpe. În condiţiile în care medicamentele autohtone au dispărut apare efectul “de monopol” exemplul: Institutului de seruri şi vaccinuri “Dr.I.Cantacuzino”, înfiinţat în anul 1921, ce asigura dozele de vaccin necesare armatei şi populaţiei, în timpul cumplitului război de întregire a ţării. Revoluţia ne-a găsit cu 400 de seruri şi vaccinuri în producţie, iar la ora actuală, producem un singur vaccin gripal sezonier. Interesul cui ?. Oare, al importatorilor.

Procesul inevitabil de îmbătrânire a populaţiei va antrena o creştere foarte mare a consumului de servicii de sănătate şi la o creştere a cheltuielilor publice pentru sănătate. Măsuri concrete de asistenţă a vârstnicilor sunt legate de: asistenţa medicală comunitară, îngrijiri la domiciliu reale, îngrijiri paleative şi terminale, terapia durerii, centre medicale de zi, centre comunitare de psihiatrie şi unităţi medico-sociale.

Concluzii

Soluţia europeană este cea mai bună, pentru că îmbină pachetele sociale cu cele de sănătate privată cu pondere crescută pentru cele din urmă. Dar cu respectarea descentralizări, debirocratizări şi transparenţei utilizări fondurilor.

Termene ca telemedicina, cardul electronic de centralizare a trecutului şi prezentul pacientului, a fondurilor individuale alocate pentru asigurările sociale de sănătate, sunt încă noi pentru clinicile din România. Însă implementarea lor, acordarea de bugete pentru informatizarea sistemului, înseamnă eficientizarea, o evidenţă mai bună a pacienţilor, reducerea timpului de tratare. E-pacientul devine forţa motrice a sistemelor de sănătate al secolului al XXI-lea.

De aceia propun o iniţiativă legislativă – de către parlamentarii argeşeni- pe această temă.

Peter Himler spunea “moartea unui om este o tragedie, moartea a mii de oamenii este o simplă informaţie statistică”, dacă de exemplu, mortalitatea infantilă este scăzută la un spital, nu tragi concluzie pe bază de statistică, că trebuie să îi reduci fondurile alocate pentru că s-ar putea ca tocmai acest fapt să arate eficienţa utilizări lor.

Viorel Crăciuneanu

craciuneanu2002@yahoo.co.uk

• Distribuie:
• Distribuie
•