Scriitorii români şi dictatura comunistă

Gândurile acestea mi-au fost trezite de vizita Hertei Muller în România ca şi de reacţiile unora din scriitorii români, trezite de această vizită. În conversaţia de la Ateneul Român în conversaţia susţinută de Herta Muller în compania lui Gabriel Liiceanu, acesta a fost neobişnuit de dură cu anumite comportamente ale scriitorilor români în vremea dictaturii. Aceste atitudinii au trezit reacţii neaşteptat de vehemente ale lui Mircea Cărtărescu şi a lui Nicolae Manolescu. Citind aceste reacţii nu pot să spun decât, la fel precum rabinul din Buhuşi, şi Herta are dreptate şi Cărtărescu şi Manolescu au dreptate!

Ceea ce a frustrat-o cel mai tare pe Herta a fost lipsa unei rezistenţe organizate în România împotriva comunismului. Într-adevăr şi eu ca matur în anii ’80 am resimţit acut această lipsă. De aceea Herta acuza o anumită relaţie de compromis între scriitorii români şi putere. Herta trece cu vederea tipul de represiune la care a fost supus poporul român. La rezistenţa armată de la începuturile comunismului s-a răspuns cu o represiune sălbatică. Elita politica a României a fost distrusă şi eliminată fizic. Experimentul Piteşti şi al Canalului n-au echivalent celelalte ţări unde a fost impus comunismul. A rezultat o naţiune de oameni speriaţi de teroare, lipsa în interiorul partidului comunist a unor dezbateri ideologice. A fost dezvoltată o clasă muncitoare fără tradiţiile sindicale şi orientărilor socialiste existente în vecini, ci una dependentă de bunul plac al partidului comunist. Existenţa unor cercuri de dezbatere cu nuanţă marxistă, chiar în interiorul partidului comunist, au făcut posibile în Ungaria a Revoluției din 1956 sau Primăvara de la Praga din 1968, sau a acţiunii KOR şi Sindicatului Solidaritatea din Polonia. La polonezi a contat şi rezistenţa puternicei Biserici Catolice. Aşa că intelectualitatea şi scriitorii români au evoluat de la o turmă speriată cum arată acea dezbatere ideologică din 1952, ipocrită, ticăloasă şi versatilă la Uniunea Scriitorilor din anii 60-70-80 care a refăcut demnitatea scriitorului român prin acte de rezistenţă şi provocare a birocraţiei de partid. Este adevărat că actele de contestare deschisă a scriitorilor români au fost extrem de rare. Acţiunea lui Paul Goma curajoasă a fost izolată, el însuşi fiind privit ca un marginal. Spre sfârşitul dictaturii gesturile de demnitate şi dizidenţă au sporit dar nu au coagulat într-o mişcare de rezistenţă mai amplă. Aşa că scriitorii români au trebuit să se adapteze situaţiei existente ca să facă posibilă apariţia unor opere literare viabile. Au apărut astfel romanul Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda cel mai important romancier postbelic., sau romanele lui Augustin Buzura, care făceau o radiografie exactă a României sub comunism.

Pe de altă parte scriitorii optzecişti au remarcat acea izbucnire ultimă a congenerilor germani, grupaţi în Aktion Gruppe Banat, din carte a făcut parte Herta Muller. Herta prin toate operele sale literare este organic legată de viaţa mizeră în comunismul românesc, Nobelul care o încoronează este dat exact de lupta ei singulară, ca de altfel a majorităţii cetăţenilor români cu excesele represiunii securiste. Îmi reamintesc discuţia cu un prieten sas de al mijlocul anilor ’80, excedat de faptul că nu se mai poate trăi astfel în România. “Măcar tu ai unde să pleci” i-am replicat, “dar eu unde să mă duc?”. Herta uită că ea avea legitimitatea să emigreze în Germania, chiar dacă suferea şi ea o desţărarare, cum o sufereau majoritatea românilor care fugeau din raiul comunist.

Cărtărescu nu are într-adevăr de ce să se ruşineze de opera sa creată în condiţiile dictaturii, fără a avea vreun avantaj. Faptul că el a devenit, actualmente, cel mai cunoscut scriitor român în afara României, este un câştig, Herta negăsind exemplul potrivit în exemplificarea cu cei acomodaţi cu dictatura comunistă. Nicolae Manolescu a fost în vremurile trecute unul din reperele culturale şi morale cele mai importante şi era pentru toţi cei pasionaţi de adevăr şi cultură un reper şi nu are de ce să se justifice în faţa Hertei Muller.

Cred că reacţiile celor doi cunoscuţi literaţi români la unele reacţii nedrepte sau autiste ale Hertei Muller sunt exagerate.