Noaptea generalilor sau de ce nu se mai fac astfel de filme?

Am revăzut filmul Noaptea generalilor, film de la fârşitul anilor 60 şi am avut un puseu de nostalgie. Cred că l-am văzut în vremea studenţiei la cinema Patria.

Filmul impresionează prin poveste dar mai ales prin jocul excepţional al actorilor. Este un film poliţist, dar şi de război.

Este 1942 şi la Varşovia este omorâtă o prostituată Maria Kupiecka. Cazul intră în atenţia serviciilor de spionaj naziste pentru că aceasta fusese o agentă în slujba germanilor. De caz se ocupă maiorul (ulterior colonelul) Grau (Omar Sharif). Un martor îl vede hainele asasin şi remarcă ceva care îl intrigă pe Grau: avea lampasuri roşii pe care le poartă doar generalii al pantaloni. Deci presupusul asasin era un general german. Grau declară că vrea să-l identifice pe acest asasin. El spune că un militar este un erou dacă omoară în războaie la scară mare, dar dacă el comite o crimă este tot asasin. În Varşovia erau atunci trei general Kahlenberg (Donald Pleasance), Gabler (Charles Gray) şi Tanz (Peter O’Toole), şi niciunul nu are un alibi valabil. Kahlenberg este pe cale să devină un complotist şi adversar al lui Hitler, Gabler este un afemeiat, iar Tanz, cel mai tânăr general nazist, tocmai se întorsese de la asediul Leningradului, este un personaj ciudat. Tipul are în el o mare doză de paranoia şi cruzime, se apucă să distrugă Varşovia sub pretextul stârpirii rezistenţei poloneze. Grau nu reuşeşte să identifice asasinul dar este ridicat în grad şi transferat la Paris. Ne aflăm în vara lui ’44 şi Aliaţii tocmai debarcaseră în Normandia. Aceiaşi generali se reunesc la Paris. Tanz tocmai sosise fiind detaşat să conducă diviziile SS de tancuri pentru stoparea Aliaţilor. I se ordonă un concediu de câteva zile să admire Parisul. I se detaşează ca şofer pe Hartmann (Tom Courtenay). Tanz vizitează o galerie de pictură şi cere să vadă şi arta decadentă adică pe impresionişti şi urmaşii lor. Tanz este fascinat de autoportretul lui Van Gogh. Este o scenă formidabilă în interpretarea lui O’Toole care suferă o criză de vertigo. Figura ariană şi imobilă a actorului este fascinantă. Criza îi declanşează instinctele criminale. Îl pune pe şofer (Courtenay) să îi aducă o prostituată. Ajungând la locuinţa acesteia, Hartmann este pus să aştepte şi după câtva timp este chemat de general să vadă rezultatul criminal al întâlnirii amoroase. Hartmann bea îngrozit un pahar de coniac, cât să-i rămână amprentele şi generalul Tanz sub ameninţarea pistolului îi smulge plăcuţele de identificare şi le aruncă la locul asasinatului. Are un moment de slăbiciune şi îi ordonă lui Hartmann să dispară. Acesta îndrăgostit de Ulrike fata generalului Gabler, nu mai are timp să-i spună că trebuie să dispară. Colonelul Grau este anunţat de inspectorul Morand (Philippe Noiret) că s-a comis crima sexuală şi începe din nou cercetările. Este 20 iulie ziua atentatului contra lui Hitler. În complot este implicat şi mareşalul Rommel (Cristopher Plummer). Complotiştii sunt anunţaţi că planul Walkiria a reuşit, von Staffenberg văzuse rezultatele exploziei şi este convins că Hitler este mort. Ordinele complotiştilor includeau arestarea fidelilor lui Hitler care-l includea pe crudul general Tanz. Grau o ia înainte să-l aresteze pentru crima împotriva prostituatei. La comandamentul diviziei de tancuri se anunţă că Hitler este viu şi Tanz îl împuşcă pe Grau ca trădător. Au trecut mai bine de 20 de ani suntem la Hamburg şi Germania trăieşte miracolul economic,muncitorii sunt mai mult italieni sau spanioli. Se produce din nou o crimă rezultată cu uciderea unei prostituate şi cazul ajunge în atenţia lui Morand ajuns inspector Interpol. Tocmai fusese eliberat generalul Tanz care executase 20 de ani de detenţie pentru crime de război. Foştii camarazi pregătesc o agapă aniversară în cinstea generalului. Morand îl convinge pe fermierul Luckner, pseudonimul lui Hartman stabilit la Munchen şi căsătorit cu Ulrike să depună în contra lui Tanz. În timp ce camarazii îl sărbătoresc pe generalul care a s-a grizonat dar care a rămas cu aceeaşi figură imobilă de psihopat. Este chemat discret afară şi Morand îl acuză de crimele sexuale. Când acesta refuză să recunoască este chemat Hartmann, care îi spune lui Tanz de eroarea să nu-l fi împuşcat atunci la Paris. Generalul cere aghiotantului un pistol. Inspectorul Morand încuviinţează şi Tanz se sinucide. Filul beneficiază de aportul unor actori excepţionali, în afară de O’Toole Omara Sharif este extraordinar în rolul justiţiarului, iar Noiret este cum nu se poate mai potrivit în rolul inspectorului Interpol. Acest gen de filme a fost acum abandonat. Din păcate toate filmele poliţiste de acţiune sunt acum mai mult sau mai puţin copii ale seriei James Bond, în care tehnologia are prioritate în faţa povestirii, cascadoria în locul interpretării.

În acei ani se puteau vedea aceste bijuterii actoriceşti sau filmul de autor. Da, erau de succes şi filmele oniric suprarealiste ale marilor italieni, Fellini, Antonioni, Visconti, Pasolini. Apăruse şi Le noveau vague al francezilor inspirat de le nouveau roman al lui Grillet şi al altora. Unele dintre aceste filme simbol au fost capodopere cu reflexe realiste şi sociale. Genul acesta de film a fost complet abandonat la fel şi literatura care îl inspirase.

Ce mă umple de melancolie este că dacă filmul de autor este datat, nu înţeleg de ce filmul cu scenariu bazat pe o bună povestire şi care să evidenţieze pe actor este şi el abandonat. Acesta este probabil că am devenit un mare fan al filmelor franceze poliţiste de azi care n-au renunţat la acţiune şi la actori. Parcă în cinematograful de la Hollywood domină bătăuşii, super-eroii cu aer de samurai transplantaţi la Los Angeles. Ce mă intrigă în plus este că inclusiv în filmele istorice despre medievalitatea europeană cavalerii au abandonat portul spadei la brâu şi au mutat-o în spate ca roninii lui Tokugawa.

Cred că iubitorii de cinema doresc să vadă filme poliţiste ca pe vremuri!