Cu toții cred că suntem de acord că proiectul noului Cod fiscal reprezintă o măsură curajoasă de promovare, chiar dacă nu a unei noi viziuni fiscale, măcar a unei fiscalități competitive, în măsură să ofere stimulii fiscali de care are atâta nevoie mediul de afaceri. Ce se ascunde, însă, în spatele noilor reglementări de la nivelul procedurii fiscale? Iată o întrebare, apreciem noi, de mare interes, la care vom încerca să răspundem în continuare.

Parcurgând în mod corelativ prevederile proiectelor Codului fiscal și ale Codului de procedură fiscală, am avut senzația că ceea ce dă cu o mână Guvernul va încerca să ia ulterior cu două mâini. Cum? Extrem de simplu: lăsând contribuabilul la latitudinea unor aprecieri discreționare – am putea spune chiar abuzive – ale organelor fiscale, care vor putea foarte ușor să stabilească debite suplimentare (cu ocazia inspecțiilor fiscale) pe baza unor considerente pur subiective și a unor proceduri de control (ne referim aici, în special, la controalele inspectorilor antifraudă fiscală) insuficient reglementate procedural și care nu asigură un raport corect de șanse în relația contribuabil-organ fiscal.

Spre exemplu, în opinia noastră, multe stări conflictuale care apar în raporturile dintre Fisc și contribuabili apar ca urmare a limitelor, extrem de largi și interpretabile, ale deja celebrului art. 11 din Codul fiscal, care le oferă organelor fiscale prerogativele de a reîncadra substanţa economică a unei tranzacţii și, pe cale de consecință, de a interveni asupra bazelor de impunere declarate de contribuabil, în situaţiile în care se apreciază că există neconcordanţe între substanţa economică a operaţiunilor efectuate de un contribuabil şi calificarea juridică şi fiscală a acestora.

Noile reglementări ale legislației fiscale care urmează a intra în vigoare pe 1 ianuarie 2016 apreciem că nu vin să clarifice această problemă, cel puțin în forma actuală a textului de lege, aflat în dezbatere publică. Dimpotrivă, „marja de acțiune“ oferită organelor fiscale – din păcate, în detrimentul contribuabililor – este și mai generoasă. Posibilitatea oferită organelor fiscale de cadrul normativ aflat în prezent în dezbatere publică (în speță, de a anula un drept legitim al contribuabililor privind exercitarea deductibilităților fiscale – atât la nivelul TVA aferentă achizițiilor, cât și la nivelul cheltuielilor incidente în cauză – în baza criteriului că respectivul contribuabil „știa sau ar fi trebuit să știe“ de implicarea unui furnizor de-al său într-un mecanism de fraudare a obligațiilor fiscale) este una cel puțin curioasă. E adevărat, aceasta se regăsește și într-o Decizie din jurisprudența europeană, dar preluarea ca atare o apreciem ca fiind una forțată și trunchiată în raport de contextul european în care a fost dată, deoarece acolo se face trimitere inclusiv la o legătură de cauzalitate. Dar dacă contribuabilul „știa sau ar fi trebuit să știe“, nu același lucru se poate spune și despre organul de administrare fiscală? Și atunci apare întrebarea firească: de ce respectivul contribuabil-furnizor nu a fost declarat inactiv fiscal și, pe cale de consecință legală directă, de ce nu i s-a invalidat codul de TVA? Nu asta era obligația organelor fiscale în administrarea cărora se află respectivul contribuabil-furnizor?

Decât să se vină cu formularea de mai sus – destul de ambiguă și interpretativă – credem că trebuiau urmărite recomandările Comisiei Europene privind identificarea seriei de criterii aplicabile în vederea evaluării unei tranzacții ca fiind artificiale.

În cel mai pur stil mioritic, Guvernul a inițiat un proiect de act normativ în vederea stabilirii criteriilor aplicabile pentru evaluarea unei tranzacții ca fiind artificiale, act normativ care, din păcate, a rămas doar la acest stadiu: de proiect. Apreciem ca fiind absolut necesară – mai ales în etapa actuală, a unor conflicte evidente dintre Fisc și contribuabili – reluarea acestei teme și introducerea criteriilor respective în viitoarele norme metodologice care urmează a fi date în aplicarea legislației fiscale. Totul, evident, în urma unei dezbateri publice în adevăratul sens al cuvântului și nu doar de formă, pentru a putea astfel identifica aspectele tehnice cele mai în măsură să diminueze actualele volatilități, inadvertențe și asimetrii normative și să conducă la stabilirea unor criterii coerente și explicite, a căror aplicare să nu genereze o practică neunitară, de la un caz la altul, privind clasificarea anumitor tranzacții ca fiind artificiale sau fără substanță economică.

În ceea ce ne privește, apreciem că noua legislație fiscală trebuie să insiste nu pe definirea a ceea ce nu reprezintă o tranzacție cu substanță economică, ci să reglementeze – în special, la nivel conceptual – noțiunea în sine a substanței economice a unei tranzacții. De asemenea, în definirea criteriilor privind calificarea unor tranzacții ca fiind artificiale ar trebui să se aibă în vedere inclusiv departajarea acestor categorii de tranzacții de cele atipice, dar corecte și pe fond și ca substanță economică. Credem că și necesitatea definirii noțiunii de „comportament fiscal inadecvat“ al unui contribuabil este de maximă actualitate, cu atât mai mult cu cât acesta este tot mai des invocat în rapoartele de inspecție fiscală, fără a fi, însă, acoperit de prezentul areal normativ.

Nu în ultimul rând, apreciem ca fiind imperios necesară standardizarea și uniformizarea procedurală a controalelor efectuate de Direcția de Antifraudă Fiscală, deoarece – inclusiv în actualul proiect de Cod de procedură fiscală – constatăm lipsa nepermisă a unor norme procedurale care să reglementeze aceste controale. În acest sens, este de menționat că:

– nu există o durată maximă a controalelor antifraudă

– nu există un număr maxim al acestor controale pentru aceeași perioadă și aceeași categorie de impozite și taxe

– nu există o minimă transparență a procedurii privind posibilitatea instituționalizată a unei discuții finale cu contribuabilul sau posibilitatea contestării administrative a proceselor-verbale încheiate de inspectorii antifraudă

– nu există criterii definite și nici un termen maxim privind suspendarea acestor controale ale inspectorilor antifraudă.

E adevărat, reglementarea din proiectul de Cod de procedură fiscală conform căreia deciziile de măsuri asigurătorii urmează a se desființa de drept în interval de un an dacă, în această perioadă, nu a fost emis un titlu de creanță reprezintă un pas înainte (deși termenul în sine îl apreciem ca fiind unul nerezonabil), deoarece elimină situațiile în care un contribuabil „stă agățat la nesfârșit“ de un control al Antifraudei fiscale. Cum un pas înainte reprezintă și stabilirea penalităților de nedeclarare nu pe an sau fracție a acestuia, respectiv de 20%, ci pe zi calendaristică, de 0, 06% (trecem peste faptul că mediul de afaceri a insistat pe un nivel de maxim 0, 03%).

Toate acestea ne fac să credem că lucrurile se mișcă. Sau, mai corect spus, că s-ar putea mișca. Condiția constă în faptul ca dezbaterile și argumentele invocate să se facă de pe poziții de egalitate și cu unicul scop al stabilirii unei legislații fiscale structurate și corecte față de ambele părți implicate, fără „marja de interpretabilitate“ și care să conducă la îngrădirea și sancționarea comportamentelor abuzive. Fie ale Fiscului, fie ale contribuabililor… (Articol realizat împreună cu Adrian Bența – Preluare din capital.ro)

• Distribuie:
• Distribuie
•