Președinții mei. Ne aflăm la puține zile de alegerile care ar putea da țării noastre al șaselea ei președinte. De fapt, la momentul la care scriu aceste rânduri, unii compatrioți împrăștiați în toate zările au trimis deja plicurile cu votul lor prin corespondență, iar alții se pregătesc de un weekend întreg în care pot să voteze, de vineri până duminică inclusiv.

A fost și încă este cea mai anostă campanie electorală pentru funcția supremă în stat, poate și pentru că aceasta a devenit, pe măsură ce a trecut timpul, din ce în ce mai puțin spectaculoasă. Pentru că instituția prezidențială, care, întâmplător, are aceeași vârstă ca și mine, a apărut ca o prelungire a conducerii partidului unic, asigurată de dictatorul care urma să aibă cel mai lung mandat, neîntrerupt decât de Revoluția din 1989.

După cei 15 ani de cult al personalității prezidențiale, cu cel mai iubit fiu al poporului și iubita lui tovarășă de viață, ne-am pricopsit cu un alt comunist, fost lider al UTC, care se plângea de întinarea idealurilor comunismului și se visa un reformator al partidului unic. De la el au rămas în istorie sutele de morți din Revoluție și mineriadele, prin care țara a fost blocată ani și ani de zile din drumul ei spre civilizația occidentală.

A urmat un alt fost lider comunist, de la un nivel mai mic, însă, de la organizația pe facultate, care, însă, era un intelectual de excepție. A fost și primul președinte pe care l-am votat, și nu numai pentru că absolvise același liceu piteștean ca mine. Am avut multe speranțe legate de el, care, însă, s-au făcut praf în decursul unei guvernări haotice și dezastruoase, de asemenea terorizată de mineri. În urma lui au rămas, însă, primele reforme serioase, precum și începutul aderării noastre la NATO și Uniunea Europeană.

A urmat al doilea mandat al președintelui anterior, mult mai echilibrat de această dată, poate și pentru că omul a fost ales ca răul mai mic în raport cu principalul său contracandidat, un fost bard al dictaturii comuniste, poet cu accente naționaliste și populiste care astăzi pot părea desuete, dar atunci erau pe alocuri chiar șocante. În urma celui de-al doilea mandat al primului președinte ales democratic în România a rămas republica baronilor partidului său, dar și referendumul prin care am votat pentru aderarea la Uniunea Europeană.

Din fericire, legea nu-i permitea să candideze din nou, drept pentru care, în 2004, am reușit să ne alegem un nou președinte. N-a fost simplu, pentru că în finală s-au prezentat doi comuniști, așa cum spunea chiar cel care avea să câștige funcția. A devenit, astfel, primul președinte care a și reușit să-și lege cele două mandate, fiind reales, nu fără emoții, atunci când contracandidatul său a și fost, pentru câteva ore, sigur de victorie. De numele lui se leagă intrarea noastră în Uniunea Europeană, criza economică și catastrofala ei gestionare, dar și cele două suspendări ale sale, ambele pe motive la fel de puerile, dar permise de lege și promovate de majoritatea parlamentară ostilă. Tot atunci a început și lupta anticorupție, care a trimis sute de demnitari după gratii, în frunte chiar cu fostul său contracandidat, nepotul mătușii Tamara.

Acum cinci ani a fost înlocuit, tot prin vot, de actualul ocupant al funcției, total diferit de el. Acesta a fost ales tot ca urmare a unei emoții puternice, determinate de cozile enorme de la votul din străinătate, acolo unde eșecurile predecesorilor săi au trimis milioane de români în căutarea unei vieți mai bune. Mandatul președintelui de acum, care dorește și el să rămână în funcție, a fost marcat de diverse evenimente, dintre care cel mai trist a fost incendiul din Colectiv, de-acum patru ani, care a dus la moartea a 65 de oameni și la începutul schimbării clasei politice.

Au apărut partide noi, care au luat sensibil de multe voturi de la cele consacrate, am avut și primul guvern tehnocrat din istoria democrației noastre, un experiment care nu a avut nici pe departe succesul scontat. Tot în acest interval a venit și rândul țării noastre să conducă, instituțional, Uniunea Europeană, pentru șase luni. A fost momentul în care s-a observat cel mai tare contrastul dintre politrucii și specialiștii din administrație, cei din urmă fiind, de altfel, și autorii succesului președinției românești a Consiliului UE.

Dintre toți președinții mei, cel de acum este singurul pe care-l mai pot vota. Pe el și pe încă 13 cetățeni, unii mai buni, alții mai slabi și cei mai mulți în plus. Nu știu încă ce voi alege, în cabina de vot, dar știu pentru ce voi vota. Pentru un președinte care să nu mă facă de râs și care să mă păstreze în Europa, pe mine și pe tot neamul meu românesc. Pentru un șef de stat interesat de țara pe care o conduce mai mult decât de orice altceva. Și pentru un conducător care să se poată adapta la orice provocare a funcției, fiind gata și să iasă în stradă la protest, dar și la distracție cu cetățenii. Pentru un președinte pe care să-l simt egalul meu în drepturi, așa cum scrie la Constituție. Pentru președintele meu.

• Distribuie:
• Distribuie
•