Pe piaţă a apărut o nouă revistă, „Opinii Libere”. Revista reuneşte nume cunoscute din presa argeşeană: Mihai Paul Codunas, Claudiu Diţa, Cristian Cocea şi se axează mai mult pe interviu, analiză, editorial. Am stat de vorbă cu directorul revistei, Mihai Alexandrescu, pentru a afla mai multe despre intenţiile acestei publicaţii. A ieşit un interviu spumos…

– Ce v-a venit să faceţi o revistă?

– E un proiect. Vrem să dovedim ceva, eu şi prietenii şi asociaţii mei. Ştii, de 21 de ani încoace, ziariştii se plâng primii că presa e naşpa. Ziarele locale sunt urâte, înjurătoare, vulgare, excesiv sexualizate, gazetarii scriu puţin şi prost, când nu pot acoperi spaţiul, bagă un comunicat searbăd de la CJ. Iar patronii îi sugrumă cu interesele lor. Chestia asta poate lua sfârşit. Ziariştii vor să-şi spună şi ei opinia lor, decent, argumentat. De asta am creat o revistă elegantă, de opinie. Era nevoie şi de aşa ceva în judeţul ăsta mediocru şi tenebros, după atâta tabloid, şantaj, execuţie şi pseudo-anchetă… Poate nu e cea mai bună idee comercială. Dar e un demers purificator.

– Şi ce-o să faceţi, o să scrieţi numai editoriale?

– Auzi, decât să scriem despre toate no-name-urile din instituţii, care au ajuns să ocupe o funcţie vremelnică de directoraş, mai bine scriu pamflet, editorial şi eseu politic. Tu nu observi că oamenii ăia azi sunt, mâine nu mai sunt? Ziariştii pe care-i vezi semnând în „Opinii Libere” sunt dintotdeauna decenţi, gândesc, îi doare realitatea românească. Şi fac presă de 10-15 ani. Altfel am plecat cu toţii la drum, aveam alte aşteptări când eram tineri. Ne-am izbit mereu de o Românie încăpăţânată şi vitregă. Administraţia locală este plină de nulităţi indiferente. Politica, la fel. Pe cine interesează declaraţiile lor buruienoase? Sau conflictele lor stupide scoase pe front page, ca mari fapte de media, contra unor facturi mediocre? Păi, uită-te şi tu în jurul tău! Au oamenii ăia vreo performanţă? Peste tot e jeg, e plin de gropi, de câini, de aurolaci, de curve – adică haos! Nimănui nu-i pasă. Leafa şi parandărătul, banul, tată! Asta e tot. Uneori ai senzaţia că au evadat toţi din Codul Penal şi vor mâncare. Pe tine nu te contrariază că vezi atâtea maşini de sute de mii de euro parcate într-un Circ al Foamei care se pretinde naţiune?

– Nu exagerezi? Oare chiar toţi sunt nulităţi?

– Ei… Nu chiar toţi. Cei mai mulţi. Dar de ce să vorbesc acum despre excepţiile deziluzionate, zombificate? Intelectualii autentici pierd adesea, dacă intră în cursă cu jigodiile. E lumea lor, a nulităţilor. Îşi pun un costum, agaţă o cravată de gât şi gata, ies în presă, în oraş. Îmi vine să le spun… Băăăi, imaginea nu este suficientă, că nu sunteţi din plastic! Vă trebuie substanţă. Vă trebuie idei şi creier. Vă trebuie şi simţire. Dar ei spun pe reportofon două fraze populiste, idioate, şi rezolvă problema. De asta societatea românească este tristă la capitolul mentalitate, iar spaţiul public arată ca o ruină îmbogăţită cu kitsch. Pe cuvând dacă am auzit pe cineva, în ultima vreme, transmiţând un mesaj adevărat. Niciodată, dar niciodată de când fac eu presă politică, n-am găsit un politician cu care să discut despre un film, despre o carte, despre un teatru. Sau măcar politică pe bune. Nu, încă de la început luptă, bătaie, opoziţie, bârfă, miştocăreală… La un moment dat, te scârbeşti.

– Păi, o să poată ziariştii să schimbe lucrurile?

– Menirea ziariştilor de opinie nu este să schimbe lucrurile, fiindcă ei nu au pârghii. Ci să le prezinte în diverse perspective, să pună întrebări şi să dea de gândit. Ziariştii sunt firi neliniştite, sunt agitaţi şi agită. Dacă un cititor zice… Băi, ia uite ce spune Codunas aici, sau Alexandrescu… Şi apoi rumegă ideea… Scopul este atins. Asta e puterea noastră, să punem întrebări şi să gândim public răspunsurile. Neliniştea noastră umple vidul ăsta obositor şi spulberă clişeele.

– Nu contează că n-aveţi dreptate?

– Nu contează. Obsesia absurdă de a avea dreptate… Din dialectică, din contrazicere se nasc adevăruri. Noi nu suntem nici fizicieni şi nici matematicieni. În presă, nu ai situaţii de genul 2 plus 2 egal 4. Adică rezultate definitive. Existenţa individului într-un spaţiu social comun, stratificat, conflictual, este plină de variabile şi totul este discutabil.

-La un moment dat făceai emisiuni la televiziune, de ce ai renunţat?

-M-am săturat de expunere, am nevoie de o pauză. Păi, treci cu telecomanda prin televiziuni. Ce vezi? Talk-show, Piticul Porno. Talk-show, Simona Senzual. Talk-show, Eva Kent. Talk-show, silicoane. Politică găunoasă şi curve – chestiile astea umplu ecranele în prime. Şi, la un moment dat, apăream şi eu. Sorry, este un moment în care prefer să-mi expun ideile în scris.

– Lumea nu mai citeşte ziare, scrieţi de pomană.

– (Râde) S-o crezi tu! În secolul XXI, lumea citeşte mai mult ca niciodată. Vrei să spui că nu citeşte tot ce i se dă, asta e adevărat. Oamenii citesc ce le trebuie sau ce le place. Dacă crezi că presa e inutilă, încearcă să-ţi imaginezi că n-ar mai fi deloc ziare, televiziuni, internet, radio… Dă un „delete” la tot şi vezi ce-ţi iese. Ups, Coreea de Nord! Burundi, ce mai! Oamenilor nu le trebuie „Opinii Libere”, aşa cum le trebuie o pâine sau un ziar taximetristic, cu ţâţe. Dacă citesc revista asta, o fac fiindcă găsesc acolo un mesaj. Simt că oamenii au nevoie de un mesaj care să-i orienteze sau măcar să le dea de gândit.

– Nu eşti idealist când spui toate astea?

– Ar trebui să mă simt insignifiant acum? Poate cel mai mare defect al românilor este lipsa idealului. Ai dreptate, românii nu mai cred în nimic şi nu mai au ideal. Metro, bulot, dodo. Din lagărul serviciu, trec în lagărul hypermarket şi sfârşesc în lagărul apartament, marea majoritate. Chestia asta… Vreau vilă, merţan şi beteală din mall… Ăsta nu e ideal uman, e sinucidere. Da, eu sunt idealist, am lucruri în care cred necondiţionat, e un lucru rău? Discuţiile de acum 10 ani, cu foştii mei colegi de facultate, cu prietenii mei, despre ce vom deveni, despre cum vom schimba lucrurile, despre faptul că putem fi buni într-o lume rea, drepţi într-o societate strâmbă, inteligenţi printre cretini, frumoşi printre urâţi…, eu nu le-am uitat. Alea au fost momentele de graţie în care am decis cum vrem să fim. Idealul ăsta mie îmi ajunge toată viaţa.

• Distribuie:
• Distribuie
•