Veneau încet, pe strada Trivale. Ea, 50 de ani, aproximativ. El, un pic mai mult. Ambii, cu pretenții urbane. Din când în când, mai schimbau o părere, un “îhî” cu gura plină, scurt, dar elocvent. N-aveau nevoie de mai mult. Se înțelegeau rudimentar și simbiotic. Mască nu poseda niciunul. Nici măcar, așa, de formă, atârnată de un cot, de-un nasture, de-un șliț ori de-o ureche, să simuleze minima intenție. Aveau în schimb motiv: mâncau semințe.

Nu poți să le ceri oamenilor mască, dacă iau masa-n oraș. Mai ales la o plimbare romantică, elegantă, cu atmosferă. Zburau coji umede încolo și încoace. No problem, că erau organice. În plus, corect flegmate, pe traiectorii separate. Dovadă de bun simț că-și combinau saliva doar acasă. În lume, etichetă, stil&clasă. Au ocolit grota, au mai marcat câteva zeci de metri cu secreții și duși au fost.

Un mic blocaj mental m-a pironit pe bancă și am irosit frumoasa șansă de a schimba impresii cu distinșii, deși imboldul de-a le adresa urări alese a fost puternic.

Constat că nu mai am reacții. Fac exerciții mici de toleranță și cred că de-asta m-am imunizat până și la mitocănie. Pe una din postările mele recente, azi am citit și comentariul unui domn care-i cam crede proști pe cei ce poartă mască. O spune simplu, într-o compunere succintă, pe tema conspirației din camera de gardă, unde bolnavii sunt lăsați s-aștepte ca să ia Covid. O știe el, probabil dintr-un studiu. M-a abordat măgulitor: distinsă doamnă. M-a impresionat ca alifia chinezească când brusc mi-am amintit că-l știu de undeva și că-i admir elegănțeala exprimării în imagini a unor opinii vehemente despre ce înseamnă pentru el să-i protejeze pe ceilalți: un gif cu aere de flatulență. La propriu.

• Distribuie:
• Distribuie
•