Revoluția la 30 de ani. Pentru noi, românii, finalul lui decembrie este, de trei decenii încoace, și un prilej de aducere aminte a schimbării sângeroase din 1989, pe care cei mai mulți continuăm să ne încăpățânăm s-o numim revoluție. Pentru că, oricum am privi-o, a fost o revoluție, în sensul în care ne-a schimbat viața în moduri în care atunci nici nu îndrăzneam să ne imaginăm.

Cu toate că, dacă aveai un dram de minte și trăiai în dictatura ceaușistă, unul dintre principalele refugii din fața realității cenușii și reci, mult prea des chiar la propriu, imaginația era o soluție rezonabilă. Aveam reviste SF, almanahul Anticipația, ba chiar și o emisiune pe programul 3 de la radio, acolo unde-am ascultat adaptări ale celebrelor scrieri ale lui Isaac Asimov, de exemplu. Cumva, în zona aceasta, propaganda de partid și de stat era mai puțin prezentă, din motive lesne de înțeles. De fapt, cu SF-ul a început, în mintea mea, revoluția. Eram prea mic să fiu disident sau măcar povestitor de bancuri anti-Ceașcă, dar destul de mare să îmi fac vise despre viitor, bazându-mă în special pe lecturile mele.

Dar când a venit 22 decembrie 1989, am fost la fel de confuz ca cei mai mulți dintre noi. După care, zi după zi, am învățat să fiu liber. Mai întâi mi-am lăsat plete, după care m-am apucat să ascult serios muzică rock. Și, pasiune pe care-o am și acum, am continuat, la o altă scală, să citesc ziarele. Am stat și eu la coadă la chioșcurile de presă, devorând orice scria pe orice subiect. Am încercat, la câțiva ani, și să intru în branșă, refuzat fiind inițial. După aceea mi-am încercat norocul în revoluția politică, atras fiind de modelul seniorului Coposu.

Am ajuns, într-un partid care astăzi mai există doar cu numele, până la nivelul de secretar de organizație municipală, după care, exasperat de scandaluri, am plecat chiar înainte de ajungerea la putere. Am mai prestat un pic și în altă parte, dar nu la fel de serios, dar m-am lăsat păgubaș, mai ales că era să fie anulată lista de consilieri pentru că eram prea tânăr, din punct de vedere al legii, ca să mă aflu pe ea. Și apoi mi-am început cu adevărat propria revoluție, în presă, acolo unde am început, acum 24 de ani, o carieră care, se pare, nu se va încheia vreodată cu adevărat. Prin presă am ajuns să-mi înving timiditatea și aversiunea față de scris, dar și reticența față de munca în echipă. Presa, în lumea din ce în ce mai liberă în care trăiam, m-a învățat ce-i aia disciplină și colegialitate, dar și sfidarea autorității, lucru de neconceput în societatea totalitară din anii copilăriei mele.

Apoi a venit rândul unei alte revoluții, pe care, de altfel, au încercat-o și-o încearcă milioane de compatrioți, și anume cea a plecării din țară. Am ajuns să văd zeci și zeci de locuri, să cunosc sute de oameni de nații și concepții diferite, în condiții de libertate la care n-am visat vreodată. În paralel, însă, am rămas la fel de interesat de ceea ce se întâmpla în țara mea, aflată și ea, ca și mine, într-o continuă revoluție. Am fost și eu indignat de alunecările spre autoritarism și naționalism din ultimii ani, mi-am făcut și eu iluzii referitoare la oamenii și partidele noi, dar m-am și mândrit că sunt concetățean cu sutele de mii de protestatari care-au împiedicat, practic, țara să o ia înapoi spre totalitarism, acum doar doi ani.

Iar anul acesta, acum când revoluția a ajuns la 30 de ierni, cea mai vizibilă expresie a ei a fost votul. Acela care a trimis, în mai puțin de jumătate de an, partidul emanat în 1989, adevăratul urmaș al PCR, într-o opoziție care, de data asta, are șanse maxime să se permanentizeze. Dar revoluția mea și-a noastră, a tuturor, continuă. Mai e de lucru până să avem instituțiile pe care le dorim, conduse de oameni corecți și bine pregătiți. Și mai avem de tras până când creștem economic până la nivelul la care oamenii care-au plecat să câștige mai bine o pâine să fie convinși să se întoarcă, așa cum se întâmplă, acum, cu polonezii. Ca să-i parafrazez pe ideologii ideologiei eșuate a comunismului, revoluția continuă.

• Distribuie:
• Distribuie
•