Că spitalele sunt arhipline, că personalul medical e epuizat, că medicii sunt și ei oameni, că uneori mai mult chiar nu se poate știm și auzim în fiecare zi și e tulburător. Dar și dramele pacienților COVID care se sting cu zile, cerând ajutor sunt la fel, poate chiar mai tulburătoare.

Nicolae R. avea 55 de ani. A urmat toți pașii, ca la carte, sperând că va fi bine. A sunat medicul de familie când a început să se simtă rău, a ajuns la spital, s-a testat, a așteptat un tratament și l-a urmat, dar a sfârșit pe patul ATI după doar două zile de la internare, la două ore după ce și-a sunat fiica să-i spună că are probleme cu masca de oxigen.

„Mie nu îmi faceți nimic?”

Sfârșitul lui a început la finele lunii trecute.

„Era cardiac și hipertensiv, dar nu era ceva grav. N-au fost probleme grave niciodată. În data de 28 octombrie a mers la medicul de familie, că avea simptome de răceală. Acesta a sunat la ambulanță, care l-a luat la Spitalul Județean. A fost internat la suspecți COVID, i-au făcut testul, care a ieșit pozitiv. A doua zi a fost transferat cu ambulanța la Spitalul Bălcescu (n.r. secția Boli Infecțioase a Spitalului Județean de Urgență – Pitești) unde, de la ora 15.00, de când a ajuns, până seara la 21.00, nu l-a mai întrebat nimeni de nimic și nici nu i-au dat, din câte mi-a povestit chiar el, medicamente și nici nu i-au făcut alte investigații. Seara, când asistentele au venit să le facă medicația celorlalti pacienți din salon, nu i-au administrat niciun medicament… Chiar a întrebat:” Mie nu îmi faceți nimic?”.

Mi-a povestit că asistenta i-a răspuns:  „Aaa, păi nici nu cred că știe dl. doctor că sunteți internat aici”. Până la urma i-a administrat un medicament – nu știu ce anume, cum nu știu dacă vor recunoaște vreodată, ăsta e și motivul pentru care ezit să povestesc… Cert e că starea lui s-a agravat și l-au transferat la Spitalul  Județean, la ATI”, relatează, pentru ePitești.ro, fiica bărbatului.

Din secția ATI, bărbatul a reușit să ia legătura cu familia care, îngrijorată, avea nevoie de vești de la el. Fiica a înțeles atunci cât e de gravă situația.

„M-a sunat disperat de vreo câteva ori, că nu poate să respire și m-a rugat să sun eu la ATI, ca să se ducă cineva rapid la el. Sâmbăta seara, la miezul nopții, m-a sunat iar, să-mi spună să sun repede că îi este rău unui băiat de-acolo.

„A sunat-o pe mama mea, că vrea lapte fiert”

Duminică părea să se simtă mai bine.

Duminică, pe 1 noiembrie, la 12:30, a sunat-o pe mama mea, că vrea lapte fiert… Era mai bine. Pe la 14:30 m-a sunat pe mine, să-mi spună să nu îi duc mult, că vrea și 2-3 banane. Convorbirile durau maximum 30 de secunde, pentru că nu putea vorbi din cauza măștii de oxigen.

Duminică seara, pe la 20:30 mi-a dat doar beep… Eu am sunat la ATI, gândindu-mă că iar nu poate respira. O doamnă asistentă sau medic – nu știu exact cu cine am vorbit – a fost foarte recalcitrantă, citez: „Doamnă, eu nu știu de unde are tatăl Dvs. acest privilegiu de a sta cu telefonul în mână, să sune acasă, că nu poate respira. Aici avem pacienți și de 24 de ani și nu stau cu telefonul în mână toată ziua să sune acasă. Nu înțeleg de unde privilegiul acesta!”, mai spune fiica.

„A fost ultimul lui apel. La 4:30 a murit”

Seara, bărbatul cerea iar ajutor familiei. Se agăța de-un telefon, sperând că cei de-acasă vor reuși să contacteze înaintea lui pe cineva din secție. Îi anunța că nu mai are aer.

„Era ora 22:50 când m-a sunat să-mi spună că i s-a desprins masca, să se duca cineva repede la el. Acesta a fost ultimul lui apel. La 4:30 a murit. Ne-au sunat la 6 dimineața, luni, să ne anunțe c-a fost neresuscitabil. Nu știu ce s-a întâmplat acolo, poate chiar nu s-a mai putut face nimic”.

„Unde erau când tati m-a sunat să-mi ceară mie să le spun că nu mai poate respira?”

Drama acestui om răpus de boală, neputință, disperare și un sistem ce pare depășit de criză, e, poate, drama multor pacienți care sfârșesc sperând că ultima suflare nu e și cea din urmă, că-i prea devreme să ajungă într-un sac de plastic și că soluții s-ar putea găsi să treacă și de asta. În cazul lui Nicolae, ca-n cazul multora ce pierd această luptă nu s-au mai găsit.

„Ce mi se pare inuman e și că au program doar între 13.00 si 15.00 să suni, să întrebi de pacienți. Între 15, azi și 13, mâine, tatăl meu a fost și mort și îngropat. Nu poți să stai acasă atâtea ore fără să știi nimic. Ei spun că au făcut programul acesta, că să poată sta lângă pacienți.
Întrebarea mea este: Unde erau de atâtea ori când tati m-a sunat să-mi ceară mie să le spun că nu mai poate respira?. Eu nu acuz pe nimeni, am vrut doar sa fac publică aceasta întâmplare și fiecare să tragă singur concluzia”, încheie tânăra.

Foto descriptiv: gorjonline.ro

• Distribuie:
• Distribuie
•